Păcate decanale

Profesorul Gog a fost decan la o Facultate de Litere din ţară. Omul dezvăluise, întreaga sa viaţă, o bonomie structurală – aparent, imposibil de alterat. Probabil că natura lui pozitivă şi-a extras seva nu doar dintr-o înzestrare genetică, ci şi dintr-o înclinaţie către cele sfinte. Gog a frecventat mereu biserica, fiind cunoscut ca ortodox practicant. L-am reîntîlnit, nu de mult, în nişte comisii de doctorat. Am avut senzaţia că era puţin schimbat. Avea o mină îngrijorată şi zîmbea destul de neconvingător. În pauza unor deliberări, l-am întrebat cum o mai duce. Nu mi-am ascuns bănuiala că s-ar fi aflat într-o zi mai puţin reuşită. A fost surprins că observasem. „Ai dreptate, Codrine, mă frămîntă nişte gînduri de ieri, de la ora 19“, a zis, abătut, profesorul. Indicaţia temporală foarte precisă m-a intrigat. Ce s-ar fi putut întîmpla, atît de riguros-cronologic, cu o zi înainte? Pesemne, domnul Gog, ca şi mine, de altfel, îşi petrecuse seara în camera de hotel (eram amîndoi membri „externi“ ai comisiilor de a doua zi). De aceea, nu prea înţelegeam ce mari revelaţii s-ar fi produs acolo, pe lîngă un dulap, un pat şi un televizor ieşit din garanţie! Văzîndu-mă nedumerit, profesorul continuă: „Cred că tu mi-ai înţelege mai uşor dilema, întrucît eşti fin de preot (îi comunicasem acest detaliu la o întîlnire anterioară, într-un anumit context al dialogului – n.m.) şi ai o altă hermeneutică asupra diverselor curiozităţi existenţiale. Aşadar, îţi voi istorisi nişte lucruri care – abia aseară mi-am dat seama! – îmi apasă conştiinţa ...“ M-am bucurat că autoritatea pastorală a naşului meu funcţiona, iată, ca un element de credibilitate pentru fostul decan, însă m-am şi tulburat totodată, temîndu-mă să nu preiau, sub jurămînt de discreţie, parafat – Doamne fereşte“ – cu ritualuri obscure de muţenie eternă, cine ştie ce dezvăluiri teribile, cu iremediabile implicaţii de pervertire morală. Am devenit numai ochi şi urechi, deşi ceea ce conta, cu adevărat, pentru mine, era gîtul – mai exact, irepresibilul nod instaurat între coardele vocale.

„Ieri“, îşi începu domnul Gog enigmatica mărturisire, „plictisindu-mă în cameră (bine spuneai tu, într-un articol recent din Dilema veche, că idle hands are the devil’s playground – cine nu face nimic, face lucrarea diavolului!), am comis aceeaşi eroare pe care o făceai şi tu acum cîteva săptămîni. Am decis să urmăresc ştirile naţionale, doar că nu pe ProTV, aşa cum, neinspirat, hotărîseşi tu odinioară, ci, şi mai neinspirat încă, pe Antena 1! Ce să vezi? Un reporter tinerel umbla cu un îndreptar ortodox în mînă şi ne transmitea, în intonaţie apocaliptică, un mesaj paralizant – vom ajunge cu toţii în iad, deoarece, în dogma Bisericii noastre, există 193 de păcate distrugătoare de suflet, iar noi, omenirea, cădem, după spusele jurnalistului, în măcar 180 dintre ele, la ordinea zilei. Am devenit atent, ştii că nu glumesc cu astfel de lucruri! Cifra mi se părea îngrozitoare! 193 de transgresii, dintre care să fiu vinovat, ab initio, de 180, ar fi, crede-mă, dragul meu, chiar şi pentru mine, ins cu frica lui Dumnezeu, halucinant! Am ascultat peroraţia acidă a tînărului, cu răsuflarea tăiată. Cînd să mă liniştesc niţel, sesizînd că nu intram în profilul enumeratelor fapte decăzute, trînteşte ziaristul nostru două păcate ce mi-au oprit inima bătrînă în loc, pentru a o arunca, ulterior, într-o veritabilă fibrilaţie – 1. deţinerea unei funcţii de care nu eşti demn şi 2. munca excesivă, ameninţătoare de sănătate şi integritate personală. Sînt vinovat de aceste păcate cumplite! În privinţa ultimului, sper că nu ai nici o îndoială! Am muncit toată viaţa cu o fixistă şi stranie disperare, ajungînd, la bătrîneţe, bolnav incurabil de reumatism şi lombosciatică, efecte pernicioase ale nesăbuinţei mele lucrative. Cît despre primul, ei bine, aici situaţia e tragică! Am avut, vreme de opt ani de zile, funcţia de decan, absolut nemeritat şi inadecvat...“ „Haideţi, domn’ profesor...“, l-am întrerupt eu cam buimăcit, „...aţi fost un decan bun!“ „Nicidecum!“ negă, vehement, Gog.

„Am fost un decan slab, iar slăbiciunile mele personale au condus la situaţii academice nepotrivite pe plan colectiv. Două asemenea momente mă obsedează de ieri, de la ştiri. Mai întîi, aprobarea pe care am dat-o unei cereri a Fundaţiei Culturale „Ursul Carpatin“. Îmi solicitau ei acolo, cu un deceniu în urmă, să le admit o festivitate de anvergură, în mai multe amfiteatre ale Facultăţii de Litere, festivitate dedicată preşedintelui lor onorific, marele poet naţional Pompilian Momescu. Am oprit procesul educaţional în şcoală două zile şi am participat eu însumi, ca amfitrion, la acea revărsare de veleitarism. Nu am avut puterea să mă opun... Apoi, cînd submediocra mea colegă, asist. drd. Ionescu Căprioara, s-a pensionat, mi-a fost milă să nu o trec pe lista celor recompensaţi cu titlul de professor emeritus (majoritatea lor membri ai Academiei!). La ceremonie, ea a aruncat însă medalia primită de la rector în capul unui savant chimist din rîndul întîi al aulei, răcnind că nu va accepta decît o decoraţie confecţionată din aur greu... Dintr-o delicateţe prost gestionată, am promovat nulitatea, am celebrat mediocritatea şi am zeificat stupiditatea. M-am arătat nedemn de funcţie, Codrine, şi, ca atare, păcătos.“ Am vrut să deturnez discuţia şi să atenţionez că teza de doctorat la care asistasem merita, cel mult, calificativul „bine“ (cum laude), dar bătrînul profesor scrisese deja în procesul-verbal, cu ochii înlăcrimaţi, „excelent“. O distincţie summa cum laude tocmai se adăugase la încărcata lui spovedanie.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.