Osul sacru şi osul profan

Ceramica s-a inventat în neolitic, însă oasele – mult, mult înainte de asta. Pe orice sit arheologic, din orice perioadă, oasele sînt o categorie esențială de descoperiri, perfect comparabilă atît prin importanță, cît și prin înșelătoarea lor banalitate, cu cioburile de care vorbeam într-un alt articol (http://dilemaveche.ro/sectiune/socie­ta­te/articol/lutul-setea). (Azi vorbesc doar despre oasele de animale.) Oasele nu au, ce-i drept, valoare estetică și pînă la urmă, dacă ai văzut o vertebră de peș­te, le ai văzut pe toate, nu? Așadar, de ce a­ducem zi de zi pe șantier, din fiecare sec­țiune, multe kilograme de asemenea material? O să aflăm că oamenii mîncau carne de pui, carne de vită… booooring!

Cîteva dovezi că nu e chiar cu totul plictisitor. În comunitatea izolată de la cariera de granit Mons Claudianus, în deșertul egiptean, se mînca pește proaspăt de la Marea Roșie, ceea ce are anumite implicații logistice; putem afla deci lucruri care merg dincolo de regimul alimentar. Un sit din Nebraska cuprinde, într-un spațiu compact, oasele a 500 de bizoni de acum 10.000 de ani (vezi foto; printre oase sînt și vîrfuri de suliță). Încă se discută dacă au fost vînați sau nu (de pildă, forțînd turma să ajungă la marginea unei stînci și să se prăvălească de acolo), dar e clar că aflăm astfel informații despre Vestul Sălbatic în variantă preistorică, fie și limitate la paleofaună.

Mai departe, voi alege la întîmplare unul din domeniile asupra cărora studiul oaselor de animale aruncă o lumină neașteptată – viața religioasă. Să ­luăm porcul… La sfîrșitul epocii bronzului, cînd filistinii se stabilesc în Levantul sud-vestic, străini de loc, cu o cultură cu o componentă miceniană clară, în regimul lor alimentar se vede o oarece preferință pentru carnea de porc. În așezările israelite vecine e exact pe dos, cantitatea de oase de porc din așezări e relativ scăzută. După ce aceste două civilizații încep să interacționeze, că așa se zice la războiul neîntrerupt, iată că în așezările lor proporțiile se schimbă dramatic. Filistinii încep să mănînce porc with a vengeance, iar israeliții renunță la el complet. Ce caz interesant de definire a identității prin distanțarea de un celălalt demonizat! În epoca medievală, pe de altă parte, prezența oaselor de porc în anumite așezări din Anatolia centrală poate fi suficientă în sine ca să arate că islamizarea acesteia sub Selgiucizi a fost mai puțin intensă decît o vor manualele; comunități creștine își continuau existența pe tăcute… Și un exemplu păgîn, referitor la interdicția, cunoscută din textele scrise, de a aduce ca sacrificiu porci lui Heracle. În săpăturile de la templul său din Thasos, oasele de porc reprezintă sub 1% din materialul osteologic. Unii specialiști zic că asta confirmă existența interdicției, alții că, totuși, o infirmă! Cam asta se întîmplă cînd științele umane pun osul la treabă.

Cîteva vorbe și despre alte animale: unul din cele mai mari cimitire de căței din Orientul apropiat antic se află în Așkelon, în Israel, unde 1500 de cîini au fost îngropați de-a lungul unei perioade de aproape un veac (sec. V î.Hr.). Fuseseră poate animalele sacre ale unui templu; mai nou se propune însă că erau sacrificați în ritualuri de purificare. Tot o explicație rituală e dată, pe situl neolitic Çatalhöyük (în Turcia de azi), pentru descoperirea unui os de penis de nevăstuică, purtat ca amuletă, în mormîntul unui bărbat adult cu un rol important. Acest tip de os (baculum) e prezent la primate (cu excepția oamenilor), la rozătoare și la carnivore. Cum nevăstuica e cel mai mic carnivor, descoperirea a fost pusă, dat fiind și rolul răpitoarelor și carnivorelor în economia și arta locale, în legătură cu o religie falocentrică și contra uneia în care centrală ar fi o zeiță-mamă.

Mi-au trecut și mie prin mînă, ca oricărui arheolog, coastele și ciolanele cam tuturor speciilor comune. Astă-vară totuși, în Turcia, am găsit patru cranii de cămilă, cu forma lor bizară și inconfundabilă (acum, că am învățat-o). De-o parte și de cealaltă a unuia erau, în pămînt, canini de tigru sau leu, nu-mi pot da seama din ce motiv (dacă aveți idei, spuneți). La microscop se vedeau pe celelalte oase urmele cuțitelor de măcelărie; cămilele noastre fuseseră mîncate la un banchet din secolul XIII. (S-au găsit și în România unul sau două asemenea oase rătăcite din perioada bizantină, dar există și o descoperire de oase de la cel puțin șase cămile, din secolul XVII, la Agighiol!)

Trebuie spus însă că nu e deloc nevoie să recurgem la ilustrații exotice ca să facem reclamă la studiile de arheozoologie. Simplul fapt că fără oscioarele astea n-am ști cînd și unde oamenii au domesticit animalele și n-am înțelege practici esențiale de subzistență ar trebui să fie de-ajuns. Ca să nu mai vorbim de alimentație. Să vrei să studiezi oamenii de-acum sute sau mii de ani, dar să nu te intereseze decît cosoarele și paralele, dar nu și sarmalele (sau orice mîncau ei în cele o mie de mese ale unui an), ar dovedi un apetit istoric greșit orientat.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons