Ospitalitate

Îmi stăruie în minte imaginea în continuă mișcare a gazdei de la un hotel la care am stat adesea în Austria. Mereu zîmbitoare, deși obosită, gata oricînd să glumească, dar și mereu atentă la orice nevoie a vreunui oaspete. Am observat cum în fiecare seară, la cină, trecea pe la toate mesele, știindu-și toți clienții pe nume și avînd cîte un subiect de conversație potrivit pentru fiecare. Un efort constant, destul de mare și, evident, deprins încă de la începutul activității ei. Probabil că nu degeaba a absolvit Facultatea de Turism a Universității din Innsbruck. Cînd una dintre femeile de serviciu s-a îmbolnăvit, a înlocuit-o imediat ea însăși, lucrînd toată dimineața la spălat băi, schimbat prosoape și înfășat plăpumi. După-amiază am surprins-o căutînd soluții de transport pentru noi oaspeți care urmau să vină de la peste o mie de kilometri. Studia prețuri, zboruri convenabile, aeroporturi apropiate și inclusiv mersul trenurilor. Seara n-a lipsit de la ritualul conversațiilor și antrenului de la cină, iar cînd lucrurile se aglomerau, își ajuta chelnerii la servire și debarasare.

În Corfu, am stat recent la un hotel ținut de trei frați. Cel mai mare ne-a întîmpinat cu un zîmbet enorm și cîteva glume, apoi ne-a oferit o mulțime de informații. Am descoperit apoi că și el era omniprezent la toate activitățile importante din hotel. La breakfast urmărea cu ochi de șoim activitatea personalului, atent să nu cumva să lipsească ceva. La prînz și seara era, de asemenea, nelipsit. De cîte ori treceam pe la recepție, ori era acolo, ori venea urgent dacă auzea că are cineva ceva de cerut sau de întrebat. Chiar și aflați la cîțiva kilometri distanță de hotel, am dat tot de el. Cu cine știe ce treburi, călărea o motoretă Vespa și ne-a recunoscut din mers, de la distanță, zîmbindu-ne larg și întrebîndu-ne prin gesturi dacă totul e în regulă. Era ca un fel de spiriduș local. Ne-am amuzat, comentînd că poate în regiune omul era și salvamar, barcagiu, ghid, taximetrist, antrenor de fitness, poștaș și pompier. Frații lui îl secondau cu brio în tot ce făcea.

Ca un amănunt, la recepție avea bilete de autobuz de vînzare (hotelul fiind între localități, cei fără mașină depindeau de o cursă care trecea regulat pe acolo). Bilete se puteau lua și de la șofer, dar pentru confortul clienților, șeful hotelului își asumase acest oficiu, în mod benevol și fără profit direct.

Într-o localitate apropiată, la recomandarea unor prieteni care au fost acolo anul trecut, am mers la o tavernă anume. Patronul ne-a luat imediat în primire. Ne-a întrebat dacă avem cumva o poză a prietenilor. I-am arătat una. „Bineînțeles că-i știu”, a zis vesel. Ne-a făcut rost de o masă într-un mod magic, deși nu mai avea locuri. Cînd i-am dat comanda a zis „Excelent!”, ca o felicitare pentru că am știut să alegem meniul perfect. Ne-am simțit bine, chiar dacă am observat mai tîrziu că și altora le-a zis la fel. Sînt poate niște trucuri bine învățate, dar nu dau greș. Nu e neapărat ipocrizie, cum ar zice unii, ci politețe și meserie. Omul era foarte săritor și priceput în ce privește dezosarea peștelui cîte unui mesean, atunci cînd era cazul. Am remarcat și cu cîtă concentrare își nota comenzile și cu cîtă atenție își urmărea angajații și tot ce se petrecea în restaurant. Am aflat că el era cel care făcea aprovizionarea bucătăriei în fiecare dimineață, mergînd în zori la piețele de pește, carne sau legume și fructe, soția sa fiind cea care le prepara ulterior. Ca orice grec care se respectă, ne-a oferit din partea casei un aperitiv, iar cînd am mers la el și a doua oară am primit și un desert.

Astă-primăvară, la Valencia, am cumpărat un tur ghidat prin oraș, urmat de o cină tradițională. Ghid ne-a fost un tînăr ale cărui cunoștințe ne-au uimit. În fine, erau informații despre propriul lui oraș. Dar engleza nu era limba lui și o stăpînea și pe aceasta la perfecție. La cina tradițională am avut surpriza să descoperim că tot el era maestru de ceremonii. Ba mai mult, era singur. El prepara bucatele – o selecție de tapas și apoi feluri de mîncare mai consistente. Venea în fiecare etapă cu vinuri diferite și ne spunea povestea lor și în ce consta asortarea cu fiecare fel de tapas sau de mîncare. Scotea dopuri, turna în pahare, aducea și strîngea farfurii, făcea conversație, cu fireștile pauze în care dispărea în bucătărie ca să pregătească totul. Era un om-orchestră. Făcea toate astea în fiecare seară. Eram vreo 12 oameni în grup și cineva l-a întrebat dacă nu-i este greu. A răspuns că dincolo de faptul că asta îi era ocupația, pe care o făcea cu plăcere, avea totuși o problemă: se simțea obligat să deguste în fiecare seară, alături de musafirii săi, toate felurile de vin pe care le oferea și se întreba cît de sănătos poate fi așa ceva pe termen lung.

Din toate poveștile astea reiese că domeniul ospitalității presupune multă dedicație, energie și profesionalism. Dacă nu ai o oarecare știință și un anume har, concurența te mănîncă. Cel puțin, așa e prin țările care n-au avut parte de comunism.