Originile patriotismului constituțional
Patriotismul constituțional este adecvat comunităților a căror organizare politică are un temei civic. Nu este întîmplător că acest concept a fost elaborat în filosofia politică și în gîndirea juridică din Germania după Al Doilea Război Mondial. Cu rădăcini în scrierile lui Herder, ideea de națiune etnică a fost glorificată de nazism și de celelalte mișcări de extremă dreapta din Europa interbelică. Purificările etnice din acea perioadă au generat milioane de victime. Sentimentul de vinovăție și de răspundere colectivă a Germaniei pentru atrocitățile săvîrșite de nazism este prezent în scrierile lui Karl Jaspers. Acest sentiment l-a îndemnat pe filosof să caute o nouă întemeiere afectivă și conceptuală a apartenenței comunitare, opusă temeiurilor de rasă și de sînge. A fost inaugurată astfel direcția de gîndire politică din care s-a născut conceptul de patriotism constituțional. Acreditarea conceptului i se datorează lui Dolf Sternberger, unul dintre discipolii lui Jaspers. Exprimînd legătura cu statul democratic, patriotismul constituțional, asociat cu ideea de democrație militantă, repudiază însăși ideea de națiune, redusă la înțelesul ei etnic. Sternberger omitea însă că națiunea poate avea un temei civic, iar nu unul etnic, precum și adevărul simplu afirmat mai tîrziu de Pierre Manent că, pînă în prezent, singurul corp politic viabil al democrației constituționale este națiunea.
Legătura de apartenență, exprimată prin cetățenie, nu este doar una cu statul democratic, ci și, în primul rînd, una cu corpul politic al acestui stat, respectiv cu națiunea civică. Este motivul pentru care Jürgen Habermas a reconfigurat conceptul de democrație constituțională, schimbîndu-i centrul de greutate de la instituțiile democratice la sfera publică. Printr-o asemenea schimbare de accent, s-a făcut un pas către înțelegerea tipului de comunitate în care se stabilește apartenența caracterizată ca patriotism constituțional. Fără a ignora celelalte elemente ale identității comunitare – geografia, limba, tradițiile și istoria, literatura și celelalte forme ale culturii –, patria este înțeleasă, în primul rînd, ca fiind spațiul juridic și constituțional în care se manifestă libertatea cetățenilor, garantată de instituțiile democratice. Dar, ca și Sternberger, Habermas a dezavuat ideea de națiune, înțeleasă ca produs al gîndirii din secolul al XIX-lea, care afirma coeziunea etnică a comunității, naționalismul fiind responsabil de declanșarea celor două conflagrații mondiale din secolul XX. Într-o nouă epocă a migrației internaționale, persoana ar avea nevoie de o nouă identitate de grup care transcende experiențele individuale și legăturile pe care acestea le generează. Ceea ce ar conta în această nouă identitate de grup nu ar fi consensul asupra valorilor pe care un membru sau altul al comunității le consideră juste, ci consensul asupra procedurii prin care se asigură legitimitatea adoptării legilor și legitimitatea exercitării puterii. Se explică astfel preferința lui Habermas pentru orientarea construcției europene către o federație, către un stat național european în care să fie depășite dimensiunile etnice ale națiunilor din secolul al XIX-lea. Dar această preferință, pe de o parte, confirmă ideea lui Pierre Manent că democrația constituțională nu poate fi organizată decît într-un corp politic național, iar, pe de altă parte, ignoră faptul că încă nu există o națiune europeană, ci națiuni europene. În schimb, există un spațiu juridic european, consubstanțial cu spațiile juridice naționale. Ca urmare, patriotismul constituțional exprimă dubla legătură de apartenență a fiecărui cetățean, la propria națiune și la spațiul juridic european. Este motivul pentru care problema viitorului Uniunii Europene nu este alegerea între federație și națiuni, ci continuarea construcției instituționale prin consolidarea treptată a structurilor supranaționale, fără a ignora faptul că, un timp indefinit, corpul politic propriu al acestor structuri, încă incipient, va coexista cu națiunile existente, întemeiate civic.
Cei care opun conceptul de patriotism constituțional ideii de națiune, redusă la dimensiunea ei etnică, nu pot omite că acest concept presupune și o istorie, în context național, a aderenței la principiile și valorile democrației constituționale, precum și a aplicării acestor principii în evoluția continuă sau sincopată a instituțiilor acestui regim politic. Iar memoria momentelor importante, pașnice sau conflictuale, din această istorie generează și consolidează dimensiunea afectivă a patriotismului constituțional. Nu repudierea termenului de națiune este soluția, ci precizarea denotațiilor civice ale acestui termen. De altfel, apariția și dezvoltarea națiunilor moderne pun în lumină alternanța dintre criteriul etnic și criteriul civic. Elveția, Statele Unite și, într-o oarecare măsură, Belgia s-au construit ca națiuni pe temeiul criteriului civic. Este relevant că în Statele Unite, indiferent de perspectiva conservatoare sau liberală, valorile Declarației de Independență și ale Constituției sînt considerate ca elemente constitutive ale patrimoniului național (national heritage).
Patriotismul constituțional nu are sens decît în contextul regimului politic al democrației constituționale. Obnubilarea acestui raport dintre patriotismul constituțional și democrația constituțională ar putea duce la extrapolarea absurdă a primului concept la sistemele totalitare și la cele autoritare. Or patriotismul constituțional, cum precizează cei care au elaborat acest concept, este indisolubil legat de participarea cetățenilor la dezbaterea democratică a problemelor cu care se confruntă comunitatea și a soluțiilor, a proiectelor, a politicilor pentru rezolvarea acestora. O asemenea participare reală, iar nu de fațadă, nu este posibilă decît în regimul politic al democrației constituționale.
Așadar, patriotismul constituțional nu poate fi înțeles dacă este rupt de regimul politic al democrației constituționale și de corpul politic al acestui regim, respectiv de națiunea civică. Numai înțelegerea complementarității acestor concepte este de folos pentru a sesiza dimensiunea specifică a patriotismului constituțional în construcția europeană.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.