Orfeu

Din mormintele lumii grecești antice apar uneori tăblițe de aur, unele mici cît un bilet RATB, altele ceva mai mari, cît, în fine, cît un card RATB. Se cunosc vreo 50, foarte răsfățate de cercetători. Altele sînt bine ascunse prin colecții private, unde nu vreau să mă gîndesc cum au ajuns. Tăblițe nu e prea bine zis (în arheologie, ele se numesc lamellae): aurul e bătut îndelung, într-un strat doar atît de gros cît să se mai poată imprima litere pe el. Scrisul însuși e minuscul și urît. Cele cîteva rînduri sînt pline de dezacorduri și litere mîncate, dar conținutul e cît se poate de serios: formule mistice, parole de acces și instrucțiuni pentru lumea de dincolo, date inițiatului în misterele orfice.

Orfeu, nici zeu, nici vreun erou războinic sau atletic, e o apariție bizară în mitologia greacă. Dată fiind importanța lui, care se extinde la pitagoreici, creştini și neoplatonicieni, pare ciudat că nu e fiul sau fratele sau cumnatul nici unui zeu, adică nu știm de unde să-l luăm genealogic. Fiindcă tatăl pe care i-l pune la dispoziție legenda e un rege trac, Orfeu e exaltat adesea, în epoca modernă, ca trac get-beget de promotorii tezelor autohtoniste. Pentru Platon și alți autori antici, el reprezintă însă, ca poet și muzician arhetipal, însăşi cultura greacă.

Episodul-cheie al mitului este încercarea lui Orfeu de a-și readuce soția, pe Euridice, din lumea de dincolo. Farmecul devastator al muzicii lui îl face să smulgă această derogare de la Hades, dar în ultima clipă – așa lucrează mitul, parșiv – Orfeu încalcă promisiunea de a nu se uita înapoi, ca să se asigure că iubita sa îl urmează. E deci o victorie temporară în fața morții, insuficientă pentru un (implauzibil) happy end conjugal, totuși destul pentru ca restul lumii să înceapă să tragă nădejde că ceva s-ar putea, cumva, face cu condiția de muritor. Între timp, povestea coborîrii în infern dispare din sursele antice aproape patru secole. Asta nu poate fi explicat decît prin participarea antieroului nostru la mutaţiile în sensibilitatea religioasă care au provocat difuziunea cultelor iniţiatice în epoca arhaică. Iar apoi, prin dezvoltarea propriei „religii de mistere“, în care el devine cel care pune vorbe bune pentru muritori la cei nemuritori.

E un du-te-vino în povestea lui Orfeu între Dionysos și Apollo, între extaz, pe de-o parte, și o bine controlată perfecțiune artistică, pe de alta. Ceea ce reprezintă o metodă sigură de a se pune prost cu amîndoi zeii. Dionysos trimite menadele să-l omoare, iar Apollo îi ia darul profeției. (Partea cu profeția e mai complicată. Orfeu moare sfîrtecat de femei, jignite de dezinteresul lui pentru ele, să-i zicem post-traumatic. Capul său e dus în insula Lesbos, unde – normal – continuă să cînte și să pronunțe oracole, întrecînd în popularitate oracolul lui Apollo, care, în consecință, îl obligă să tacă, eliminînd astfel concurența.) În ansamblu însă, zeul mereu asociat cu cultul orfic rămîne Dionysos. În ritualul orfic se juca probabil, de altfel, dezmembrarea și apoi învierea lui Dionysos.

De o religie coerentă numită orfism nu prea se poate vorbi. Credincioșii nu erau adoratori ai lui Orfeu, ci inițiați în misterele lui. Secte orfice, animate de textele teogonice şi eschatologice atribuite lui Orfeu, funcționau deja în perioada clasică. Ele prescriau un mod de viaţă aparte, al cărui element esenţial pare să fi fost interdicţia absolută a consumului de carne. Ăsta e unul din motivele principale pentru care asemenea secte au fost percepute ca subversive în raport cu cetatea, deoarece carnea era prin excelență alimentul rezultat din sacrificiile aduse zeilor tradiționali, sacrificii care erau ele însele principala manifestare religioasă a comunităţilor civice.

Practicile funerare orfice presupuneau nu doar lamellae, descoperite în morminte pînă foarte tîrziu, în secolul III d.Hr., dar și suluri de papirus cu prescripţii obscure (pentru noi) ce trebuiau urmate de defunct pentru a se alătura celorlalţi iniţiaţi în lumea de dincolo. Cel mai vechi papirus orfic a fost descoperit în resturile unui rug funerar de la Derveni (lîngă Salonic), dar cred că și papirusul de la Mangalia, altminteri la fel de vechi (din a doua jumătate a secolului IV î.Hr.), e tot orfic, chiar dacă n-a putut fi descifrat. Deocamdată.

Cum teosofia orfică își propunea să deschidă sufletului calea spre adevărata viaţă, asemănările lui Orfeu cu Christos erau suficient de evidente ca să trebuiască discutate și respinse de apologeți (între alții, Clement din Alexandria). Polemicile lor au neutralizat parțial comparația, dar au făcut o probabil și să sară în ochii unei alte părți a publicului. Oricum, arta paleocreștină în general folosește iconografia orfică pentru inspirație (atunci cînd, bineînțeles, nu folosesc amîndouă ca modele reprezentări ale împăratului roman sau ale lui Mithra). Imaginea Bunului Păstor, de exemplu, este construită pe baza figurii lui Orfeu cîntînd înconjurat de animale sălbatice şi paşnice trăind în armonie, așa cum apare în cel puțin o sută de mozaicuri de epocă romană, reluată de mai multe imagini ale lui Orfeu-Christos în catacombe. O amuletă de la Pergamonmuseum (pierdută în al Doilea Război Mondial) îl reprezenta pe Christos crucificat, avînd însă inscripţia Orpheos Bakkikos. Un alt mozaic cu Orfeu (purtînd boneta frigiană tipică) a fost descoperit într-un mormînt din secolul VI d.Hr. de la Ierusalim, arătînd că, pentru unii creştini, Orfeu putea fi încă o conexiune paralelă tolerabilă cu lumea de dincolo. Bogăția mitului lui Orfeu îndreptățește, să zicem, această interpretare și altele; rămîne o singură întrebare: cu Euridice ce-ați avut? 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: mozaic roman, Orfeu îmblînzind animalele