Ordinar
Nu doar cuvintele-tabu, măscările sau blasfemiile pot fi cu totul absente din limbajul unor vorbitori, chiar dacă apar extrem de frecvent în vorbirea altora. Şi alte cuvinte sau expresii sînt obiectul unor preferinţe ferme: există oameni care n-au pronunţat niciodată, spontan, pentru a-şi exprima propria gîndire (ci doar ca menţionare ironică) vorbe ca dulcic, delicios, duios, destoinic etc., deşi acestea fac parte, desigur, din fondul lor lexical pasiv. Motivele evitării pot fi diferite, dar în genere e vorba de conotaţii socio-culturale, evocînd un stil perceput fie ca agresiv şi vulgar, fie ca afectat, artificial, fals etc. Un exemplu de asociere cu totul antipatică, între agresivitate şi afectare, mi se pare a fi cel oferit de insulta javră ordinară. M-a tulburat scandarea ei repetată, în grup, în ultimii ani, într-un distih care pare să fi devenit o lozincă de succes. Răspîndirea i-a fost asigurată, în bună măsură, de reportajele de televiziune şi de comentariile jurnalistice care au reluat-o, cu delicii, prezentînd-o ca pe o manifestare a respectabilei indignări şi a sănătosului umor popular. Ba chiar ca pe un motiv de mîndrie naţională: „«Ieşi afară, javră ordinară!» face înconjurul lumii. Vezi cum a tradus The Economist lozinca protestatarilor“ (antena3.ro, 17.01.2012); „Celebra javră ordinară, tradusă de The Economist: «Get out, you miserable dog»“ (Jurnalul naţional, 16.01.2012). Reacţia de antipatie faţă de scandarea în cauză pare să fie şi ea destul de răspîndită, aşa cum o arată o declaraţie recentă a unui participant la proteste de stradă: „Au intervenit instigatorii, care au strigat «ieşi afară, javră ordinară» (nici unul dintre noi nu foloseşte această lozincă imundă)“ (realitatea.net, 18.10.2013). Chiar dacă disocierea dintre protestatari şi instigatori n-ar fi în realitate chiar atît de uşor de surprins, rămîne semnificativă percepţia unei clare diferenţieri stilistice.
Originea scandării ar putea explica natura conotaţiilor ei socio-culturale. Se pare că lozinca (în diverse variante: ieşi afară..., marş afară..., sau afară, afară!) aparţine repertoriului galeriilor de fotbal. Mai mulţi comentatori din presă şi din spaţiul online au făcut această legătură, oferind explicaţii mai mult sau mai puţin complete şi verificabile: „această «strigătură» aparţine galeriei de fotbal şi ea răsună atunci cînd un jucător este faultat uşor, iar el exagerează, stă întins pe jos şi trage de timp, simulînd o accidentare gravă“ (nasultv.ro); „Lozinca aceea «Afară, afară, javră ordinară» a lansat-o galeria Dinamo“ (agentia.org) etc. Într-adevăr, găsim atestări ale lozincii în lumea stadioanelor, dinaintea lansării ei în politică: „Am auzit la tv că Andone ar veni la meciurile din CL. Dacă e aşa, propun să scandeze tot stadionul «ieşi afară, javră ordinară» şi să nu ne oprim pînă nu pleacă de la stadion“ (cfronline.3x.ro, 01.09.2008); „«Această individă a stricat meciul. Este o javră ordinară. A fost o ruşine de arbitraj azi», spunea Lucescu jr sîmbătă, după ce echipa sa pierdea cu 2-1“ (ziare.com, 8.03.2008).
Ceea ce face ca formula să fie de nerostit (pentru unii) ar fi deci, în primul rînd, asocierea cu un anume context al agresivităţii. Totuşi, nu orice lozincă de stadion e la fel de greu suportabilă; în cazul de faţă, efectul repulsiv e produs de ambele cuvinte care o compun. În primul rînd, epitetele animaliere sînt, în forma lor pură şi directă, unele dintre cele mai rudimentare insulte. Apoi, o carieră nefericită a avut şi adjectivul ordinar, pentru care dicţionarele noastre înregistrează, pe lîngă sensul neutru („obişnuit, normal; de rînd, comun“ – DEX), valorile peiorative: „de calitate inferioară, fără valoare, prost“; „vulgar, grosolan, josnic“ (ibidem). Conotaţiile depreciative asociate banalităţii existau deja în franceză, atunci cînd cuvîntul ordinaire a fost împrumutat. În română, acestea au devenit tot mai puternice, reducînd treptat uzul neutru stilistic al adjectivului (vechi sintagme ca profesor ordinar riscă să trezească ilaritatea elevilor). La o simplă căutare pe Google, primele atestări ale cuvîntului românesc (dacă excludem dicţionarele) sînt în sintagmele nominale mincinos ordinar, traficant ordinar, fals ordinar, furt ordinar, şantaj ordinar. Adjectivul (folosit şi ca adverb: minte ordinar) a devenit un intensificator al negativităţii cuprinse în numele de agent sau în desemnarea acţiunii. Cum sensul de bază nu e total anihilat, formulele de mai sus par a presupune şi că un hoţ, un mincinos etc. obişnuit e inferior unuia genial, creativ, spectaculos, extraordinar. De fapt, valoarea peiorativă s-a accentuat după acelaşi model mental care condusese deja, în cursul secolelor, la deprecierea semantică a adjectivului prost: ceea ce e simplu şi comun e obiect de dispreţ.
O dovadă a rapidei peiorativizări a lui ordinar (în forma ordinariu) o găsim în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (Dicţionarul limbii române, II, 1876), în care apare atît sensul neutru – venituri ordinarii, curs ordinariu al lucrurilor, a merge cu pasul ordinariu, măsură ordinarie etc. –, cît şi pe cel depreciativ („comun, vulgar, fără distincţiune, fără nobilitate, grosolan, trivial“): vin ordinariu, oameni ordinari, expresiuni ordinarii; autorii semnalau deja riscurile ambiguităţii: „Aşadar expresiuni ca: frumuseţe ordinarie, discurs ordinariu etc. pot avea două sensuri cu totul diferite.“ Ambiguitatea e prezentă şi la Caragiale: termenul apare cu toată violenţa ridicolă a insultei politico-jurnalistice în finalul din „Tempora...“ – „Îndeosebi, promitem neruşinatului inspector poliţist, canaliei ordinare, mişelului fără ruşine, sălbaticului zbir şi călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg…“ – dar şi cu sensul neutru (jucat ironic) în discursul asumat la persoana I: „un român ordinar ca mine, adică nu un extraordinar român“ („Meteahnă“).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).