Ora de biologie
În liceu, am avut o profesoară de biologie care arăta de 100 de ani. Nu avea, evident, atîţia, dar părea înfiorător de în vîrstă. De vreo cîteva ori, se zvonise că ar fi murit şi, cînd, în cele din urmă, intra în clasă, tremurînd din toate încheieturile, tresăreau cu toţii violent, eliberînd din piepturi un suspin de uimire. Doamna respectivă – al cărei nume nu-l mai reţin – ne privea cu ochi mărunţi, albi, goliţi de focalizare, şi se întorcea greu înspre tablă pentru a scrie cîte un cuvînt, cu o piruetă morbidă, executată din zeci de mişcări, ce semănau cumva cu o bătută a pasului pe loc. Glasul ei era cavernos şi se prelingea indefinit pe anumite vocale – a, o, u, ă, e, i –, lăsînd impresia unei incantaţii apaşe. Se înţelege că, în astfel de condiţii, adolescenţii spectatori se simţeau străbătuţi de nelinişti şi, după puţine minute de la începerea lecţiei, intrau în entropie educaţională. Aruncau cocoloaşe de hîrtie, urlau ca în codru, alergau printre rînduri şi chiuiau, într-o hărmălaie de nedescris. Făceau, desigur, şi poante specifice vîrstei puberale. Bătrîna spunea, cu dificultate, de la catedră: „Dacă aveeem o lentilăăă concaavăă şi unaa conveexăă...“ „Obţinem o a treia concavo-vexă“, îi răspundea un isteţ din ultima bancă, în hohotele isterice ale gloatei.
Mărturisesc faptul că, spre enervarea amicilor mei (foarte „activi“ în aceste ore de băşcălie), eu nu prea mă distram. Motivul era mai curînd straniu. Mă exaspera atitudinea inefabilă a profesoarei. Aparent, nu auzea şi nu vedea nimic. Peroraţia ei cu vocale lungite continua monoton, ca şi cum se adresa unui auditoriu mesmerizat de discurs, şi nicidecum unei hoarde dezlănţuite. Uneori, mă întrebam dacă ştia unde se afla. Trecea cu privirea sa albă prin fizionomii şi prin pereţi, adresîndu-se neantului, purelor abstracţiuni. Starea aceasta de victimă perfectă, lipsită de cea mai elementară protecţie şi ripostă mă scotea din sărite. Era ca şi cum Mike Tyson, în anii lui de glorie, ar fi boxat cu un ciung. Vreau să fiu onest pînă la capăt. Traversam şi eu convulsiile etapei juvenile, îmi veneau în cap tot felul de nebunii, nu m-aş fi dat în lături, la rigoare, de la o „panaramă“ bine articulată, însă una pe măsură, cu risc, adresată adică „tartorilor“ din cancelarie, profesorilor temuţi, care ar fi făcut anchete şi investigaţii. Astfel, ne-am fi putut simţi şi noi, măcar pentru un timp, eroi. Cu profa de biologie, contextul sugera însă o anumită lipsă de demnitate, nu avea nici urmă de bărbăţie în el. Aşadar, la o oră, cînd lucrurile scăpaseră complet de sub control (se auzeau mugete indecente din spatele clasei), n-am mai rezistat şi am ieşit, furibund, în faţa colegilor.
Într-un fel de „digresiune“ afectivă, ar trebui, probabil, să adaug că am repetat gestul, peste cîţiva ani, în 23 decembrie 1989, la prima adunare a Ligii Studenţilor de la Filologia ieşeană. Dintr-un exces de zel – caracteristic acelor zile incendiare – noii lideri studenţeşti au propus excluderea din facultate a unui coleg atins de un evident retard intelectual, ciuca batjocurii pentru toate grupele. Era considerat un „produs“ al epocii Ceauşescu, ce ar fi trebuit eliminat. În hohoteala generală, am venit în faţa amfiteatrului şi, pe fondul lecturii recente a Apărării lui Socrate, m-am avîntat într-o retorică asupra moralităţii şi istoricităţii legilor unui sistem, de unde rezulta că noi toţi eram „produsele“ aceleaşi lumi, bucurîndu-ne de aceleaşi privilegii şi obligaţii ca şi mai puţin dotatul nostru tovarăş de studii. Culmea, am reuşit să întorc votul grupului, spre stupefacţia noilor conducători şi uşurarea nefericitului simpleton care crezuse, pentru mai multe minute, că va fi exmatriculat. În cazul profesoarei de biologie, scena a fost mai simplă. Am cerut doar tăcerea, pe un ton răspicat. Colegii s-au liniştit, nedumeriţi. Pînă şi doamna a rămas mută, fixîndu-mă, cu ochii ei albi, secunde în şir.
Eram aidoma lui Nilă, la începutul volumului al doilea al Moromeţilor, cînd, în timpul vizitei tatălui la Bucureşti, cere insistent linişte. Fraţii şi Moromete se opresc din vorbărie, iar Preda observă fin: „Nu se ştia de ce, Nilă voia tăcere.“ Într-adevăr, nu se ştia de ce, în acel moment al orei de biologie, şi Codrin(ilă) voia tăcere... Totuşi, nu acest episod m-a împins către exerciţii anamnetice. În 1997, s-a organizat întîlnirea de zece ani de la terminarea liceului, iar clasa noastră s-a reunit, cu entuziasm, în vechile bănci – dominate, de la catedră, de echipa profesorală din anii ’80. În mod uimitor, sprijinită de profesorul de geografie şi de diriginte, cu aer de disoluţie psihică şi fizică, a intrat în încăpere şi doamna de biologie. S-a iscat, precum în trecut, o rumoare uşor panicată printre noi (toţi credeam că murise de mult). Festivitatea a început, iar profesorii, după obicei, au depănat amintiri. A venit şi rîndul protagonistei „prezentului discontinuu“ de azi. S-a făcut o linişte de mormînt, în care curiozitatea şi un oarecare sentiment de culpabilitate se împleteau cu pondere egală. Bătrîna s-a ridicat cu greutate şi a declamat, în stilul ei obişnuit, cuvinte cu vocale prelungi. Fu rîndul nostru să o fixăm cu priviri holbate şi năucite. Îşi amintea de noi ca de nişte „puişooori drăgăăăăălaaşi“, „frumuşeeei şi cumiinţi“. „Mă bîntuie însă imaginea unuia“, ridică doamna tonul, „care mi-aaa făcuuut viiaaţaa uuun iaaad. Eeeraa ooobrăzniciaaa întruchipaată.“ Apoi, uitîndu-se prin sală (deodată, foarte focalizat!), întinse un deget ameninţător-acuzator, deşi dezarmant-descărnat, spre mine, ţipînd: „Iaatăă-l! Eee Cuuţitaaaruuu! Săă-i fiee ruuşinee!“
În 2007, am plecat din ţară, pentru a evita întîlnirea de 20 de ani. Mi s-a spus că profa de biologie a fost în formă. A dansat samba şi a întrebat, de mai multe ori, pe unde umblă pezevenchiul ăălaa de Cuţitaaru.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.