Onoare cu salam
Am primit o carte ilustrată cu Piaţa Mare din Sibiu. Pe partea cealaltă scria că sînt chemat la centrul militar de sector pentru clarificarea situaţiei militare. Multe spaime şi amintiri poate crea o asemenea chemare. În ziua menţionată, disciplinat, m-am înfiinţat la ordin, la noul sediu al ceea ce înainte se chema comisariat militar. Mă aşteptam să dau de veşnicii ofiţeri sau subofiţeri rotunzi de birou, iscoditori şi superiori (nu în grad, ci faţă de "civili") care să-mi ceară să completez adresa şi celelalte date personale la zi, pentru nedoritul caz în care patria ne-ar chema la datorie şi ar trebui să fim găsiţi urgent. Cum de la ultima convocare de acest gen au trecut mulţi ani, am avut surpriza să constat unele schimbări, mergînd de la felul cum arată noul sediu, pînă la persoana care m-a luat în primire - o fată suplă în uniformă de camuflaj care, zîmbind, mi-a explicat deschis şi precis formalitatea birocratică pentru care fusesem chemat. Fără remarcele insinuante sau nepotrivite de altădată, de genul: "Aha, dumneavoastră lucraţi în presă". Pe pereţi erau desfăşurate afişe cu băieţi şi fete în uniforme moderne, vopsiţi pe faţă ca americanii, aflaţi în diverse momente ale instrucţiei (în bărci pneumatice, sărind cu paraşuta din avion ş.a.m.d.). Vechile lozinci prăfuite despre obligaţiile recruţilor erau aproape complet înlocuite de mesaje mai pragmatice, menite să atragă tinerii spre o carieră militară. Mi-am amintit atunci că altfel de schimbări găsiserăm noi în vara lui 1989 cînd, după facultate, fusesem concentraţi forţat pentru două săptămîni. De cînd ne "satisfăcuserăm" stagiul militar obligatoriu trecuseră cinci ani, răstimp în care în curtea unităţii apăruse un bust de piatră al lui Nicolae Ceauşescu. "Dibaciul" - cum îi ziceam noi - trona în mijlocul unui rond cu pietricele albe, înconjurat de beculeţe care se aprindeau noaptea, ca la pomul de Crăciun. Nu reuşeam niciodată să ne abţinem să nu batem pas de defilare atunci cînd treceam în formaţie pe lîngă el. Comandanţii nu se încumetau să se aventureze pe terenul delicatelor argumente pe baza cărora ar fi putut pedepsi un astfel de gest băşcălios, aşa că ne lăsau în voia noastră. Eram deja absolvenţi şi deja aveam mai multă şcoală decît ei. Plini de complexe, se temeau în acelaşi timp că nu vor reuşi să menţină disciplina în cele două săptămîni pe care, dacă tot trebuia să le suportăm, noi ne hotărîserăm să le transformăm într-o distracţie pe seama lor. Nu ne mai comandau foştii noştri locotenenţi subţirei din urmă cu cinci ani, ci un maior gras şi bucălat ca un purcel, veşnic transpirat şi care părea să aibă în minte doar trei elemente fundamentale: mîncare, sex şi violenţă. Mi-am adus aminte şi cum, la primul careu, pe cînd stătea crăcănat în faţa noastră, înşirîndu-ne răstit tot felul de idioţenii, un cîine de pripas s-a strecurat în spatele lui şi ridicîndu-se cu labele din faţă pe piciorul lui umflat, a început să facă gesturi ritmice. Spre marele nostru amuzament, părea să-l confunde cu o căţea. Cîţiva din stînga formaţiei şi-au prelungit hohotele ceva mai mult decît restul, iar măgăreaţa a căzut pe întregul grup. Ne-a trimis de urgenţă la frizerul unităţii care urma "să aibă grijă" de părul nostru ce dintr-odată îi părea grasului prea lung. Încolonaţi şi tăcuţi ne-am îndreptat către clădirea unde urma să fim raşi. Spre norocul nostru şi exasperarea lui însă, frizerul lipsea (în iadul comunist nu e totdeauna smoală, iar dracii mai şi trag chiulul). Maiorul ne-a ordonat atunci să spălăm toate holurile acelei clădiri. În cele două săptămîni am prăşit şi mult porumb, pe vastele ogoare ale ţării, în plin soare de iulie. Tot atunci s-a petrecut şi incidentul cu palma pe care un subofiţer burtos şi roşu la faţă care mînca pîine cu salam i-a tras-o unui coleg pentru că îl deranjase, cică, de la masă. Mi-aduc aminte cum bruta ne-a înjurat atunci pe toţi, cu gura plină, şi apoi ne-a şi ameninţat cu cuţitul cu care tocmai îşi tăiase pîinea. Erau vremuri cînd onoarea nu se amesteca în treburile armatei.