Omul multiplu

Un (mai) tînăr coleg – intrat pentru prima oară într-o funcție de conducere academică (destul de importantă: are în subordine peste patruzeci de cadre didactice universitare!) – mi-a mărturisit, tulburat, că ar trăi o experiență absolut terifiantă. „Știindu-te anglist, singurul reper serios pe care ți-l pot da, ca să mă înțelegi exact, este romanul scoțianului (devenit american, din cîte îmi amintesc!) Robert Louis Stevenson, Doctorul Jekyll și domnul Hyde, roman pe care l-am citit și eu cu plăcere cîndva și despre care n-aș fi crezut că va ajunge să-mi definească viața la maturitate. Mă cunoști de mulți ani și presupun că nu ți-am creat vreodată impresia unui scelerat. Am fost mereu echilibrat, afabil și cu o dinamică adecvată de comunicare. De aceea, mi s-a și oferit noua misiune administrativă. Și totuși, de cînd exercit, așa-zicînd, puterea, fie și pe un segment limitativ de educație superioară, strict departamental, ceva straniu se întîmplă cu mine, ceva ce scapă autocontrolului și, în același timp, rațiunii. Mă transform. Din fondurile obscure, atavice pesemne, ale psihicului meu, țîșnește (irepresibil, aș putea constata, după forța de necontracarat cu care mă lovește!) un eu insolit, straniu, nefamiliar. Pe scurt, simpaticul doctor Jekyll e înlocuit, subit, de infernalul domn Hyde. Deși îl numesc tot sine, dintr-o inerție conceptuală stupidă, cel din urmă ar trebui catalogat mai curînd drept altcineva. Eu-eu, ăsta care mă vezi și mă auzi acum, doctorul Jekyll adică, habar nu aveam, pînă deunăzi, de existența lui, a domnului Hyde, cum ar veni...“

Colegul se opri o clipă, obosit de de­monstrație, apoi reluă povestea cu energie înnoită: „Domnul Hyde, îți imaginezi, îngrozește pe toată lumea, inclusiv pe mine, posesorul său întîmplător. Zbiară, asuprește, intimidează, divide, terorizează, abuzează, sancționează, constrînge, marginalizează, taie și spînzură, dar, nota bene, numai în interiorul structurii pe care o conduc, niciodată în afară! Cînd interacționez cu subalternii direcți, înainte să pot reacționa în vreun fel, înainte să-i pun o piedică sau ceva, din mine sare, ca un apucat, sinistrul domn Hyde și face prăpăd, lăsîndu-mă perplex. Cînd mă aflu în situații externe departamentului, precum în cazul de față, în dialogul cu tine, doctorul Jekyll, pîinea lui Dumnezeu, iese la suprafață și înseninează întregul univers...“ Nefericitul interlocutor și-a întrerupt introspecția, privindu mă deodată îngrijorat. M-a întrebat precipitat: „Sînt într-adevăr doctorul Jekyll, pîinea lui Dumnezeu, omul care-ți înseninează momentul, nu-i așa? Te conjur să-mi confirmi, altfel simt că-mi ­pierd mințile de tot!“ Am încuviințat, cu spasme nervoase, din cap: da, da, era pîinea lui Dumnezeu și da, da, în prezența lui, mă simțeam înseninat! S-a liniștit întrucîtva și a revenit la autoscopia dramatică: „Hyde se dovedește, evident, un mizantrop feroce, însă, interesant, mizantropia-i incorigibilă solicită o condiție necesară și suficientă pentru a se manifesta: actul administrativ. Fără el, aș fi rămas amabilul doctor Jekyll pentru totdeauna, ignorîndu-l pe invizibilul domn Hyde...“

M-a trecut un fior pe șira spinării la ultima observație, dar am păstrat tăcerea. Dacă, Doamne ferește, îi provocam naratorului vreun puseu de „metamorfoză“! El a continuat: „Din cauza dualității, am trecut prin episoade sumbre. Hyde nu m-a iertat nici un minut pe parcursul deciziilor manageriale pe care le-am luat pînă azi, dominîndu-mă agresiv, în ciuda regretelor mele perpetue și a dorinței imense de a mă stabiliza în postură de Jekyll. Am mărit numărul de ore de lucru și am redus salariile subalternilor, deși mi-a tremurat mîna ca la paralitici – pe fondul luptei ce se ducea în mine! – cînd am semnat nefastele hotărîri. Am pălmuit un asistent pentru simplul motiv că a întîrziat o dată la ore, fiind înzăpezit undeva pe traseu. Pe altul l-am pus să dea cu mopul pe coriodoare pentru că m-a salutat prea tîrziu după ce m-a văzut. Pe Marina, secretara noastră, am plesnit-o peste bot cu florile de pe birou, întrucît se ofiliseră, iar ea uitase de vaza respectivă cu desăvîrșire. Pe doi lectori i-am închis, peste noapte, în clădire, deoarece aveau obiceiul prost să lucreze în școală după ora douăzeci. Pe trei profesori, de data asta, i-am scos de pe site-ul departamentului, de la rubrica angajați, și i-am trecut la una inventată de mine: impostori. Erau niște conspiratori care nu fuseseră de acord cu preluarea de către mine a acestei funcții administrative. Unui conferențiar i-am sucit mîna la spate și ulterior l-am azvîrlit...“ „Domnule profesor, domnule profesor“, se auzi brusc un glas timorat, sosit parcă din altă lume, „am adus hîrtiile la semnat...“

Era Marina, secretara, cu un ochi vînăt și un vraf de documente în brațe. Profesorului începu să-i tremure nebunește bărbia. Ochii i se bulbucară și pomeții i se ascuțiră demonic. Se afla, clar, pe punctul de a naște o altă ființă. Am fugit îngrozit, gîndindu-mă la ironia predestinării: pe coleg îl cheamă Sarsail. Angelo Sarsail. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.