Omul din parc

A apărut, cred, odată cu toamna. Cel puţin eu de-abia atunci am început să-l remarc. De fapt, de-abia atunci am început să renunţ la maşină şi să circul doar cu metroul, ca să nu mă mai enervez din cauza traficului şi a mîrlăniei. La orice oră veneam, îl găseam instalat deja pe banca sa din micul părculeţ dintre gura metroului şi muzeu, înfăşurat într-un impermeabil lung şi incolor. Pe cap avea totdeauna o căciulă de blană cu clape, subţiată de atîta purtat. O clapă atîrna, bleagă, pînă pe gît, cealaltă stătea, nu ştiu cum, pe jumătate ridicată, precum urechile acelor cîini-lupi care nu sînt încă maturi şi nu vor fi niciodată chiar lupi. La picioare, în stînga, avea o sacoşă din acelea de rafie, roşu cu albastru şi cu alb, burduşită cu lucruri. Probabil toată averea sa. Deschis pe picioare se afla un caiet studenţesc, din care (sau peste care, nu prea puteam să-mi dau seama) ieşeau nişte ziare sau foi de reviste. Avea totdeauna un creion lung cu care scria ceva în caiet. Aveam impresia că erau cuvinte încrucişate. Cînd ieşeam, pe la prînz, nu mai era acolo. Dispărea. Mă întrebam totdeauna unde putea fi, de unde venea şi unde se ducea. Desigur, unul dintre vagabonzii oraşului, dar mă intriga. Mai ales umbra de zîmbet cu care completa careurile sale de cuvinte încrucişate, fără să acorde vreo atenţie trecătorilor. - De ce o luaţi mereu pe aici şi nu pe la stop? - m-am pomenit într-o zi că mă întreabă, aşa, din senin, omul din parc. - Îmi aduce aminte de copilărie - m-am surprins răspunzînd. Eu am învăţat la şcoala aia din colţ şi aici era monumentul soldatului sovietic, iar în spate nişte tufe de forsiţia în care ne jucam. - Ştiam eu! - exclamă omul - Ce să ştiţi? - Că nu veniţi degeaba pe aici, în loc să o luaţi ca toţi oamenii grăbiţi pe acolo, pe la stop. Cei care trec pe acolo sînt periculoşi. Cei care trec pe aici sînt altfel, sînt ca mine. N-am înţeles ce voia să spună, aşa că n-am răspuns, dar m-am oprit din drum şi am intrat în vorbă cu el. L-am întrebat, aşa, ca să îmi găsesc un pretext, dacă face cuvinte încrucişate. Mi-a spus că nu completează, ci construieşte el însuşi careuri de cuvinte încrucişate. - E mult mai sănătos! - mi-a explicat el. - Mda... - am fost eu de acord şi am plecat, nemaiştiind ce să spun. Aceasta a fost prima noastră discuţie. Au urmat mai multe zile în care treceam pe lîngă el în drum spre slujbă, făceam un mic semn din cap, iar el rămînea cu ochii scufundaţi în careurile sale de cuvinte. Într-o zi m-a interpelat el: - Am sida! - m-a anunţat calm, fără să ridice ochii din hîrtiile sale. M-am simţit dator să mă opresc, să-l compătimesc măcar puţin şi să mă interesez de detalii. Am aflat astfel că, de fapt, el are "sida la cap". După care a urmat o explicaţie foarte savantă, din care nu am înţeles decît că această boală "care distruge sistemul imunitar, după cum ştiţi", este localizată, în cazul lui, la cap, drept care "i-a distrus sistemul imunitar neuro-psihic, care îl apăra de răutatea lumii". - De aceea stau aici. Nu mai am casă şi oriunde în altă parte e prea multă lume, e periculos. Apoi a tăcut. Am mormăit un mda, vă cred... şi m-am dus la treaba mea cît am putut mai repede. A fost a doua oară cînd am stat de vorbă şi nu mai aveam intenţia să repet această experienţă. Un nebun în plus pe străzile oraşului. Şi probabil că totul s-ar fi oprit aici, că aş fi uitat în scurt timp, dacă acum două zile nu m-ar fi abordat el, în picioare de data aceasta, lîngă sacoşa sa din rafie. Era uşor agitat, ca şi cum ar fi avut să-mi spună ceva important: - O să fie o epidemie, ştiţi, nu-i aşa? Astea sînt vremurile... - a mai adăugat el şi a zîmbit vag. De data aceasta nu am mai mormăit nici un mda şi am trecut mai departe, lăsîndu-l pe bietul nebun cu cuvintele sale încrucişate, pe aceeaşi bancă din parc. Ieri nu l-am mai găsit însă la locul său. Nici azi. A dispărut.