Olimpicii de la şcoala vieţii

Înmormîntarea domnului Ion Titișor, cunoscut în spațiul public sub numele de Fane Spoitoru, a creat valuri mari de emoție în societatea românească. Deși emoția e principalul ingredient al mîncărurilor zilnice care aburesc pe plita noastră națională, de data asta totul a dat în foc, înecînd în fum tot peisajul. Dar asta nu e o raritate la noi. Pe de o parte, emoția celor care se învinețesc la față, revoltați de faptul că „înmormîntarea unui interlop a devenit eveniment național“, pe de altă parte puhoaiele de lume care deplîng – fie că l-au cunoscut sau nu – dispariția unui „om bun, drept, mare sufletist“, iar deasupra tuturor, rîvna de nestăvilit a unor televiziuni care au tratat acest eveniment cu mai multă energie și pe spații mai largi decît ar fi făcut-o în cazul unui român ajuns pe Marte.

Istoria nu și-l va mai aminti pe polițistul căruia domnul Ion Titișor, în urmă cu niște ani, i-a tăiat mîna cu o sabie. Asta pentru că aici, la noi, în lumea oamenilor „afară din rînd“, eroul nu e cel care și-a pierdut mîna, ci cel care i-a tăiat-o. Dar istoria își va aminti din plin legendele legate de numele de scenă al domnului Titișor, la fel de bine ca înmormîntarea-spectacol la care s-a cîntat tema muzicală a filmului Nașul. Un călător rătăcit, ajuns pe-aici din întîmplare și confruntat, ca primă imagine, cu această filmică desfășurare de forțe, ar crede că un popor de cumpărători de bilete la cinematecă își onorează unul dintre idolii săi: pe Marlon Brando, Nino Rota sau Francis Ford Coppola. Ar trebui să treacă un pic de timp pînă să înțeleagă că e vorba, de fapt, despre un eveniment public postmodern, dintr-o societate în care noțiunile de „bine“ și „rău“ sînt supuse unui exercițiu hermeneutic, desfășurat în fiecare zi, pe fondul unor citate cinematografice dintre cele mai diverse. E firesc să fie așa, la întîlnirea cu un spațiu care preferă să se prezinte lumii prin „cultura generală“ cu care se mîndrește, nu prin cine știe ce plicticoșenii, ca vreun tip de etică sau de performanță a comunității în respectarea legii. Deși, într-un fel, e vorba și despre etică, și despre respectare a legilor, dar a unora paralele, alternative.

Asta pentru că, în fața unor instituții ale statului, în care lanțurile de complicități și corupția descalifică în fiecare clipă noțiunea de „instituție“, se dezvoltă lumea unor structuri paralele, care preiau spațiile goale, lăsate de lipsa de autoritate a statului. În absența unui mecanism al aplicării unor legi valabile pentru toți, comunitățile își stabilesc propriile legi și propriile instituții abilitate să le aplice. Cuvinte ca „onoare, respect, lege, performanță, credibilitate, comunitate, etică“ și încă multe altele capătă înțelesuri paralele, aidoma registrelor contabile duble, ținute, unele dintre ele, pentru control, iar altele pentru evidența reală a afacerii. Generații de copii merg la școală și învață, în varii forme, de cele mai multe ori profund neinspirat și neinspirant, definiții ale valorilor care stau la baza unor societăți civilizate. La școală, ele sună plicticos, găunos și calp, pentru că generalitatea lor teoretică are chipul unui neant, atunci cînd se întîlnește cu realitatea în care trăiesc învățăceii. Valorile din manualul de școală nu au absolut nici o relevanță în fața valorilor reale pe care elevul le întîlnește în spațiul în care trăiește. Într-o astfel de lume e foarte greu să devii erou din poziția de polițist căruia i s-a tăiat, „cu sabia ninja“, o mînă.

Cu cîteva luni în urmă, un bun prieten îmi povestea, necăjit, despre fiul său. Mai mult scoteam eu cuvintele cu cleștele, decît avea el chef să povestească. În cele din urmă, totuși, discuția a pornit. L-am întrebat dacă era nemulțumit de rezultatele școlare ale fiului său. Mi‑a spus că nu acolo era problema, copilul învăța chiar foarte bine. Nemulțumirea tatălui venea din faptul că fiul era „bleg“, nu învăța nimic din „școala vieții“, adică „nimic din regulile care te fac să răzbești în viață, pentru că gargara de la școală n‑a­re nici o putere în fața realității de care te dai cu capul, ca de un zid de fontă. Ce s-a ales de cei mai buni, de geniile claselor în care am învățat noi? De cele mai multe ori, nimic. Cine mai știe ceva de ei?“

Anonimatul celui care își face bine meseria, indiferent dacă e tîmplar, profesor, mecanic de locomotivă, medic sau frizer, produce o teamă profundă, aidoma celei de aneantizare. Un anonim care-și face bine meseria e un nimeni. Trăim cu convingerea, mai mult sau mai puțin mărturisită, că lumea aparține tupeului, nesimțirii, datului din coate și călcatului pe cadavre. „Dacă lumea e atît de greșită“, își spun mulți dintre noi, „ce pot să fac eu ca să o corectez? Eventual, să cad de prostu’ satului.“ Polițistul cu mîna tăiată e „un fraier care nu și-a văzut de treabă“. Purtătorul de sabie e cineva „care s-a descurcat în viață“. Eroii contemporani sînt cei care ajung la performanța de a-și conduce afacerile „fără probleme, din pușcărie“. Asta în vreme ce, pe gură, ne ies cele mai savante și evlavioase discursuri despre „adevăratele valori care stau la baza unei societăți civilizate“. Și, între timp, ui­tînd că sînt reprezentanți pe care ni-i alegem liber, îi înjurăm pe „ăia din politică“, pentru că „doar ei sînt de vină“ și „sînt ipocriți“.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.