Oile din comunism
Cineva spunea că primul efect al comunismului în multe țări a fost dispariția cărnii din magazine, un moment căruia i-au urmat, cum știm, decenii întregi de penurie alimentară cronică la mai toate capitolele, și că lucrurile s-au încheiat abia după ce a început să se facă simțit și ultimul efect: dispariția pîinii. E adevărat că, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, lumea stătea la cozi mari și pentru pîine, iar la București se ajunsese la faza în care vînzătorii aveau dreptul să nu-i servească pe cei care nu puteau demonstra cu buletinul că erau din București. Se stîrneau acele discuții, care azi par incredibile, despre țăranii care luau pîinea de la gura bucureștenilor ca s-o ducă la porci. Dar pînă la lipsa pîinii, vreo 40 de ani, alimentul vedetă, mult dorit, mult căutat și întotdeauna greu de găsit în magazinele de stat ale României comuniste fusese carnea. Tot anii ’80 au fost printre cei mai crînceni și din acest punct de vedere. Dar mai apăreau și unele oaze, un fel de breșe în sistemul acela nenorocit.
Așa se face că, într-una din va-can-țele pe care le petreceam la Cîmpina, am aflat de la bunica mea că la colțul unei străduțe din apropiere se înființase un soi de măcelărie în care, în anumite zile, se vindea carne de oaie. În restul timpului era închisă. Veneau acolo, cică, niște ciobani din zona Sibiului (ce ne-am fi făcut fără zona asta) care își vindeau oile. Din cîte îmi aduc aminte, se afla la intersecția dintre străzile Griviței și Castanilor. De două ori pe săptămînă în acel loc se forma o coadă mare, ascunsă pe sub castani. Am parcurs-o și eu de mai multe ori. Dura vreo trei ore pînă ajungeai în față, la tejghea, dar nu era puțin lucru în vremurile alea să te alegi cu cîteva kilograme bune de carne proaspătă. Țin minte ce mîndru mă întorceam acasă cu „prada“, la bunica. Era însă un comerț destul de primitiv, ciobanii aceia îți dădeau ori o oaie întreagă, ori o jumătate, curățată doar de blană. Nici pomeneală să poți primi numai pulpă sau să ți se tranșeze ceva. Operația asta trebuia s-o faci tu singur, acasă. Cum deveneam bărbat, m-am înhămat și la treaba asta, la început cu stîngăcie și cu o ușoară scîrbă, mai apoi cu tot mai mult curaj și dexteritate. Deprinsesem folosirea toporului, a satîrului și a cuțitului, puneam capul, gîtul și unele oase mai mari de la spate pentru ciorbă, dădeam deoparte organele, pentru un eventual drob, împărțeam pulpele în porții potrivite pentru friptură… Întotdeauna necazurile apăreau cu maxilarul și dentiția, care trebuiau totuși aruncate (în vreme ce limba merita păstrată) și, mai ales, cu ochii, de care m-aș fi ținut cît mai departe. Ca să-mi priască apoi masa, mă străduiam să uit pe cît posibil legătura dintre friptura din farfurie și ceea ce fusese bătălia tranșării bietului animal proaspăt tăiat și plin de sînge. Cu timpul, m-am încumetat să fac tot eu și friptura, deși pe atunci nu aveam neapărat rozmarin sau maghiran.
Mai de curînd am aflat că nu i-a fost prea ușor primarului de atunci al orașului să pună pe picioare acea operațiune. Ceea ce într-o economie de piață pare de-a dreptul banal, pe atunci era cît se poate de dificil și chiar riscant. Contractul Primăriei cu ciobanii era ceva neobișnuit și greu de încadrat în formulele birocratice ale vremii. De asemenea, acel comerț trebuia ținut între anumite limite și într-o oarecare discreție. Era bine ca locuitorii știutori să se poată aproviziona astfel, dar era rău dacă afacerii i-ar fi mers buhul în întreg județul, stîrnind temeri și invidii periculoase la partid. Era motivul pentru care, se spune, locul ales a fost nu în vreo zonă comercială a orașului, nu într-un magazin cunoscut, ci pe acea străduță lăturalnică. De altfel, oricum pe vremea aceea se crease un obicei: cozile la alimentare se formau la ușile din spatele magazinelor, nu în față, la vedere, pe marile bulevarde. Într-o orînduire care pretindea construirea „viitorului luminos al omenirii“, criza alimentară și goana populației după hrană trebuiau mascate.
Pot să spun însă că de atunci am devenit un mare fan al cărnii de oaie sau de berbecuț din farfurie și că, de cîte ori am ocazia, pregătesc cîte o asemenea friptură. Tranșatul nu mai e o problemă astăzi, fiindcă, cel puțin în București, există măcelării turcești unde problema asta se rezolvă automat, ba chiar, dacă dorești, măcelarul îți poate pune carnea la macerat și o iei cînd e taman bună de băgat la cuptor. Dacă-i mai adaugi și niște miere sau muștar la momentul potrivit, să prindă crustă, iese ceva nemaipomenit. Atenție însă, mielul care vine odată cu Paștele nu e la fel de sănătos. Dacă animalul e prea tînăr și carnea prea gelatinoasă, chiar așa tradițională cum e, poate cădea greu. Turcii știu mai bine cînd să l taie. Oricum, povestea asta nu e pentru cei (mulți) cărora nu le place oaia pentru că „miroase a oaie“.
Foto: wikimedia commons