Oengeurile nonguvernamentale

Din luxuriantul neam pleonastic al eternelor sintagme-vedetă, „babă bătrînă“ şi „mic orăşel“, se desprinde, zilele astea, după un sprint spectaculos, ideea de oengeu nonguvernamental. În efortul de a provoca empatia compatrioţilor care stau la televizor şi nu ies în piaţa publică pentru a-şi declara nemulţumirea, unii dintre demonstranţi au descoperit, cu fascinaţie, că ei înşişi pot fi părţi ale societăţii civile. Mai mult decît atît, ceea ce suna extrem de ameninţător, nu cu mulţi ani în urmă, devine acum un refren dintre cele mai plăcute. Deşi o bună parte din percepţia publică asupra ONG-urilor şi asupra a ceea ce ar putea însemna societate civilă e destul de distorsionată, faptul că aceste două sintagme au revenit pe scena publică de la noi nu e deloc un lucru rău. Că se mai trezesc unii cetăţeni exprimîndu-se cît se poate de vocal în numele întregii societăţi civile, ba încă unii declarînd vîrtos că ei înşişi sînt societatea civilă, adunată într-o singură persoană, asta e altă poveste. Însă ceea ce e cumva amuzant, dar şi îmbucurător în aceeaşi măsură e mecanismul de gîndire care a dus la această mică înviorare a imaginii societăţii civile. Nu pot să spun că am suportul vreunei cercetări sau cifrele unui studiu fulger desfăşurat chiar în aceste zile. E doar o părere. Un fel de a vedea lucrurile, lipsit de pretenţia certitudinii.

Faptul că unii dintre compatrioţi au ieşit în stradă pentru a-şi declara public nemulţumirile legate de nivelul de trai, abuzuri, promisiuni neonorate e un lucru perfect normal. E, în sine, o componentă esenţială a jocului democratic. O parte a libertăţii pe care ne-am dorit-o atîta vreme. Unii dintre cei care privesc cu neîncredere sau chiar cu dezaprobare acest protest spun că haosul de idei, mulţimea pestriţă de mesaje, lipsa de program, hărmălaia, tot ce s-a întîmplat în Piaţa Universităţii de la Bucureşti şi în multe alte oraşe sînt încă o dovadă a înapoierii noastre, un indicator al inferiorităţii, al neputinţei. Dar sancţionarea, pe drept cuvînt, sau dezaprobarea faţă de cei care s-au trezit să înjure în fel şi chip, să facă uz de formule greu de calificat, să spargă vitrine sau să se dea la jandarmi, s-a lăţit şi peste cei care au folosit perfect corect acest mecanism democratic. În Piaţa Universităţii şi în oraşele unde concetăţenii au ieşit să protesteze s-au regăsit destui oameni care formulau cu claritate motivele lor de nemulţumire, fără să folosească formule jignitoare la adresa cine ştie cărui aspect fizic al cuiva sau la adresa familiilor, neamurilor sau strămoşilor unora dintre cei incriminaţi în mesajele de protest. Mai clar, neaoş, pe româneşte, scepticii spun că totul e sortit dezastrului. Puterea e sinistră şi ticăloasă. Opoziţia e o adunătură de papagali. Protestatarii sînt oameni care n-au ce face, lipsiţi de orice educaţie, abrutizaţi, manipulaţi. Dacă nu s-ar fi ieşit în stradă, pesimiştii ar fi spus că „naţia asta nu e în stare de nimic“. Discursurile despre fatalitate şi laşitate ar fi zburdat nestingherite. Dacă s-a ieşit în stradă – iar nu e bine. Adică n-au ieşit ăia care ar fi trebuit să iasă. Şi tot aşa, la nesfîrşit, în bucla timpului.

Pe de altă parte, entuziaştii fenomenului au făcut o obsesie din supraexpunerea şi purtarea pe aripi ditirambice a inventivităţii şi creativităţii unora dintre mesajele protestatarilor. S-a decis că marele umor românesc nu e pierdut, că fibra hîtră care ne-a însoţit istoria nu s-a atrofiat complet şi că, în mod sigur, putem fi calificaţi oricum, dar proşti, cu siguranţă, nu sîntem. Dacă mai putem să facem miştouri – unele dintre ele, excelente, cum s-ar spune, de mare angajament –, nimic nu e încă pierdut. Însă entuziaştii spectacolului creativ nu îşi dau seama că, vrînd-nevrînd, cîntă aceeaşi partitură cu cea a pesimiştilor. Primii reduc tot ceea ce văd la cei care jignesc şi au chef de adrenalină şi hîrjoană cu jandarmii. Cei din urmă reduc natura fenomenului la driblingurile fine din texte, la zîmbete şi hohote complice, care trimit treaba, pe neobservate, în zona anecdoticului.

Iar dincolo de toţi, stă umbra confiscării. Nu doar politicienii sînt cei care generează acest pericol. Felul nostru radical de a gîndi e mult mai periculos. Într-un fel, fiecare dintre noi vrea să confişte acest fenomen. Prin lozinci geniale, prin volumul declaraţiilor, prin forumuri, prin comentarii, fiecare pe unde apucă. E mai important să spui: „Ţi-am zis io, bă?! Păi, am fost primul acolo. Tu unde-ai fost în primele zile? Io am zis de la început că aşa stă treaba!“. Asumarea oricărui tip de eroism e mai tentantă decît ieşirea în sprijinul ideilor, care par să fie situate prea departe, prea difuze, prea greu de atins. Chiar şi indiferenţa e o formă de confiscare aici.

Şi-n atmosfera asta vie, apare, în urma invocărilor, din nou, societatea civilă. Se murmură şi se strigă – Unde sînt oengeurile? Două chestiuni dintre cele mai hulite în anii trecuţi. Acum, societatea civilă e aşteptată ca un detaşament salvator, ca o divizie de paraşutişti. Iar ceea ce a declanşat această chemare e sonoritatea „nonguvernamental“. De unde şi întărirea pleonastică – oengeuri nonguvernamentale. Dacă e ceva nonguvernamental – e de bine. Dacă e ceva civil – iar e de bine. Ca prim pas, chiar dacă sună amuzant, e un lucru vrednic de laudă. Ar fi minunat ca multe dintre organizaţiile care fac lucruri foarte bune în ţara asta să se bucure de un val de solidaritate şi de simpatie. Însă bucuria e valabilă doar cîtă vreme avem chef să descoperim cu adevărat ce înseamnă nonguvernamental şi societate civilă. Dacă ne închipuim că, bunăoară, un mare grup de militari în rezervă – doar pentru că sînt îmbrăcaţi civil – sînt societatea civilă, am greşit-o rău.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.