Oedip, Diogene Cinicul și Inteligența. Artificială. Sau nu?
…deși încep cu o veste mai proastă pentru cititorii de-acum două săptămîni ai acestei rubrici, cei care, de voie, de nevoie, și-au pus pofta-n cui pînă să afle posibile răspunsuri la întrebări de genul „Cum de ne-am perfecționat într-atît de bine arta de-a fugi de responsabilitate, îndreptîndu-ne degetul acuzator spre gene, educație, părinți, societate, orice și oricine, numai noi nu? Sau de ce sîntem gata să ne predăm de bunăvoie și nesiliți de nimeni în brațele Inteligenței Artificiale?”. Vor fi nevoiți să-și mai țină pofta acolo vreme de încă vreo cîteva paragrafe. Înțeleptul ne învață să ne apropiem încet de miezul plăcerilor.
De bine, de rău (sic!), mai toată lumea știe de Cartea Facerii, de cum Adam și Eva erau goi și nu le era rușine, pînă n-au mușcat (nu terminat de mîncat!) din fructul deosebirii binelui și-a răului. Mai puțină lume realizează c-odată cu des-coperirea rușinii (sic!), proto-părinții omenirii mai des-coperă ceva – pentru a-și a-coperi goliciunea, își cos șorțurile din frunze. Or actul cusutului, indiferent cu ce și cum, presupune tehnologie (un fel de ac, un fel de ață etc.)! Simplu spus, gustul, nu cunoașterea deplină a binelui și-a răului, ne-a și scos din Rai, dar ne-a învățat și rușinea, și fabricatul lucrurilor. De rușine, am început să facem. Să arti-facem. (În greaca veche, „techné” însemna „artă”.)
Pare-se, așadar, că rușinea și artificialul merg, natural, mînă-n mînă. Prin urmare, pînă să ne lămurim cu Inteligența „Artificială” (IA), s-ar cuveni să ne lămurim mai întîi cu cea „naturală”. În treacăt fie spus, ați observat că există acronimul AI („artificial intelligence”), dar nu și cel NI („natural intelligence”)? V-ați întrebat de ce? De ce considerăm „naturalul” natural, fără nevoie de lămuriri suplimentare? De ce „naturalul” ni se pare de la sine înțeles? Pe la 1750, toamna, interogînd apariția moralității, David Hume recunoștea că răspunsul la întrebarea despre „naturalitatea” virtuților și a viciilor atîrnă de răspunsul la întrebarea ce este „natural”. E „natural” ceea ce se întîmplă frecvent? Atunci viciile ar trebui să fie mai naturale decît virtuțile, dat fiind că primele sînt mai frecvente decît ultimele! Este o grădină „naturală”? Este și nu este. Este, pentru că florile și plantele nu sînt făcute de om, dar nu este, pentru că omul le-a sădit, udat, altoit ș.a.m.d. Ce s-o mai lungim? Ne întoarcem la Aristotel: omul e „ființă politică” pentru că, de la natură, e menit să creeze orașe (Cain), să descopere Justiția, deci politica. Pentru om, artificialul vine natural.
Și-atunci? Dacă Inteligența Artificială ne vine natural, de ce ni se pare o atît de mare descoperire? De ce sîntem într-atît de entuziasmați de ea? De ce este o „Dragoste la prima vedere, cine-ar fi crezut? / Să iubești cu-atîta putere chiar de la-nceput”, vorba cîntecului pe care numai ăi bătrîni ni-l mai amintim? Teamă-mi este că explicația e una mai puțin plăcută, cel puțin din perspectiva celor cu „naturelul” pe stilul vechi, obișnuit cu respectul față de merit: iubim Inteligența Artificială pentru că n-o concurează pe astălaltă, naturală, la purtător! Or asta ni se pare odihnitor, pentru că de competiția pentru a fi cel/cea mai bun(ă) pare-se c-am fi obosit. Nu ne mai place ierarhia și căutăm, chiar fără a ne da seama, egalitatea. În viața reală, unul e mai bogat decît altul, una aleargă mai bine decît alta, altul cîntă mai bine la vioară, un scriitor sau un fotbalist mai bun(ă) decît tine se vor găsi negreșit. Or, IA prezintă acest avantaj: ne „egalizează” pe toți.
Cu toții sîntem egali în față lui Dumnezeu și a IA – cu o diferență: în fața lui Dumnezeu sîntem totodată și unici. În fața IA sîntem, în continuare, la fel – oamenii statistici („algoritmici”, dacă preferați) de care se temea Hannah Arendt acum aproape un secol. Pentru a ne asigura, însă, această egalitate „în jos” e nevoie de un întreg proces de victimizare. Poate n-ați observat diferența dintre eroii de ieri și cei de astăzi, așa că mă grăbesc să v-o semnalez: eroii de ieri erau oameni excepționali care săvîrșeau fapte extra-ordinare. Eroii de astăzi sînt toți… victime – care ale genelor, care ale părinților, care ale tradiției sau „sistemului” în general; mai nou (că era să uit) și victimele capitalismului. Atît eroii de ieri, cît și de cei de azi au în comun faptul că se confruntă cu o serie de necazuri pe care, într-un fel sau altul, le rezolvă. Diferența este că eroii „pe stil vechi” își asumau responsabilitatea și, precum în Cartea Facerii, se rușinau și încercau să rezolve problema, pe cînd victimele „pe stil nou”, nu – precum același Adam, cîteva rînduri mai tîrziu, după ce și-a acoperit goliciunea, dar și-a descoperit ne-ascultarea, a încercat să scape de responsabilitate, aruncînd vina pe femeie, care-a aruncat vina pe șarpe (iar Dumnezeu i-a pedepsit în ordinea asta).
Să luăm cazul lui Oedip: află că e „predestinat” să își ucidă tatăl și să se culce cu mama lui, fuge de-acasă, în încercarea de-a schimba soarta, dar, tocmai din această cauză, sfîrșește prin a o împlini fără să o știe. Ce face cînd află adevărul? Renunță la tron, își scoate ochii și se pedepsește singur să hălăduiască prin lume, cerșetor orb. Recent, la un pahar de vorbă, un profesor deștept de la Duke University, Michael Gillespie, îmi zicea că-n ziua de astăzi, Oedip s-ar fi declarat o victimă a sorții (conștient, nu greșise cu nimic) și-ar fi fost aplaudat ca atare de către opinia publică. Nimeni n-ar mai înțelege de ce, Oedip fiind, ai recurge la asemenea măsuri radicale, de bunăvoie și nesilit de nimeni. „Într-o lume a victimelor”, spunea Michael Gillespie, am pierdut ideea de responsabilitate.“
„Să nu uităm de Diogene Cinicul!”, i-am răspuns. „El cică ar fi fost primul care-ar fi zis că Oedip a reacționat cum nu se poate mai prost după ce-a aflat că, de fapt, împlinise profeția de care voia să scape. Cinicul ar fi zis că fie 1) nu zicea nimic și nu afla nimeni, fie 2) rege fiind, dădea „o lege care să legalizeze incestul și toate se rezolvau”. Am rîs amîndoi, dar nu era rîsul nostru.
Iar dacă vi se pare că bat cîmpii „filosofic”, fără consecințe practice, mai gîndiți-vă încă o dată: vi s-a întîmplat să suferiți din cauza unor oameni ne-rușinați, care schimbă legile pentru a scăpa de responsabilitate? Sau, dacă vă îndoiți de IN, întrebați IA!
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).