Ochii basarabenilor

" Îmi cer scuze... nu ştiu, mă opresc... nu vreau să vă fac să pierdeţi timpul dumneavoastră preţios..., îşi frămîntă mîinile candidata şi amuţeşte, lăsînd privirile să-i plutească deasupra noastră, a tuturor, către un cer de unde aşteaptă, parcă, un semn de mizericordie. " Ia o gură de apă şi linişteşte-te!..., o încurajăm noi, căci proiectul este excelent, iar doctoranda din faţa noastră are toate calităţile "obiective" pentru a fi admisă printre primii. Dar este basarabeancă şi asta îi ocupă toată mintea. Interviul continuă încet şi jenant, între scuze şi îmbărbătări. Îi pun o întrebare relativ simplă, la care urmează cel mai complex şi pertinent răspuns de care am avut parte pînă acum în astfel de situaţii. "Mă scuzaţi, nu cred că v-am răspuns cum trebuie..." " se scuză din nou fata din faţa mea. Preşedintele comisiei decide să ne oprim aici, iar candidata îşi mai cere scuze o dată că ne-a dezamăgit şi ne doreşte să avem parte de candidaţi mai buni decît ea. Desigur, B. are şi probleme personale, o timiditate ieşită din comun, care o face permanent vulnerabilă. La extrema cealaltă, A. îşi poartă cu o mîndrie voit arogantă această identitate fragilă, supracompensînd-o printr-o provocare permanentă: "ăsta sînt eu şi nu mă dau pe zece ca voi! (în ţara de unde vin, trebuie să fii macho!" " mi-a aruncat el la un moment dat, senin, cînd l-am ironizat pentru machismul său afişat cu impunitate). Dincolo de aceste ecuaţii personale, amîndoi împărtăşesc însă cu majoritatea celorlalţi studenţi de peste Prut, pe care i-am cunoscut, gustul greu al provinciei, devenit stigmat din momentul în care s-au instalat dincoace de Prut. "Am plecat de la noi ca să nu mai fim europeni de mîna a doua şi am ajuns aici români de mîna a doua!" " mi-a rezumat odată unul dintre studenţii mei basarabeni. Pe unii acest lucru îi revoltă, pe alţii îi inhibă; unii hotărăsc să se "descurce", aşa cum au învăţat destul de repede printre colegii lor români, iar pe alţii acest lucru îi îndîrjeşte. Cu toţii au însă ceva de dovedit, lor şi celor din jur. Dar mai ales au ceva de pierdut, ceva de cîştigat, ceva pentru care să lupte. Iar acest lucru li se vede pe faţă: au totdeauna ochii vii! Uneori te sfidează, teribilist, alteori intervin incontinent, vor să spună, vor să întrebe, te sufocă, aproape, cu prezenţa lor. De fapt, cei mai mulţi vor pur şi simplu să afle, să înveţe! Vor să înveţe... Trebuie să fii dascăl în zilele noastre ca să înţelegi ce frumos sună aceste cuvinte! Să ai într-o clasă care trimite sms-uri pe sub bancă şi te întreabă în pauză "la ce bun toate astea?" o pereche de ochi care se uită în ochii tăi, ce minune! Mă gîndesc că mi-ar fi, probabil, mult mai greu să-mi ţin cursurile fără ochii studenţilor mei basarabeni...