Observaţii de nuvelist român

În duminica celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale (din 1996, cîștigate de Emil Constantinescu – n. r.), la orele prînzului, patru cîini dorm pe pajiștea urîtă din fața fostului CC al PCR, alți doi cîini, peste drum, dorm lîngă ghereta uneia dintre santinelele fostului palat regal, mai încolo, după Palatul Telefoanelor, un cîine latră – în mijlocul Căii Victoriei – mașinile care trec prin fața „Capșei“; de ce se zice că țara asta e un sat fără cîini?

Privirea fixă a unuia dintre candidații la pre­ședinție cînd declară că va cîștiga alegerile din primul tur, își aduce de acasă, aici, în studio, bine puse la vedere, trei creioane colorate în roșu, galben și albastru; nu obține nici 2%. Un președinte de partid liberal care cu nici un chip nu-i acceptă „pe unguri la guvernare“ și declară scurt, scurt, scurt: „Cît timp vom avea un președinte bolșevic, Europa nu va sta de vorbă cu noi!“ Nici un moderator nu-l întreabă: „Dar cu un antibolșevic ca dumneavostră, Europa va sta de vorbă?“

Cea mai nostimă imbecilitate dintre ideile presei: ne trebuie Emil Constantinescu ca să putem vinde Rusiei – „demn, fără suspiciuni“ – marfa noastră proastă și necompetitivă.

Le Figaro îl compară pe candidatul Opoziției cu „un personaj cehovian care n-are nimic de gropar al comunismului“; Le Monde îl vede ca pe „un institutor al celei de-a treia republici“. Domnilor, decideți-vă, sîntem mai culți decît vă închipuiți.

Toți oamenii devin pentru mine posturi de televiziune. Toți oamenii sînt ziare. Toți oamenii sînt știri. Din cînd în cînd, cîte unul pare om; cînd nu mai emite.

Finalul editorialului scris de cea mai acerbă ziaristă a Opoziției, cu 24 de ore înaintea votului decisiv: „În această sfîntă duminică, să nu uităm să ne rugăm și pentru Ion Iliescu. El trece, poate, prin cel mai greu moment al vieții sale. Să facem pentru el o rugăciune de iertare. Să ne rugăm lui Dumnezeu să-i dea puterea de a părăsi puterea. De a-și găsi liniștea sufletească. De a se integra, ca om și senator, în societatea românească. Așa să ne ajute Dumnezeu.“ De pe culmile disperării, urcăm și mai lejer pe acelea ale civilizației oximoronice. (…)

Un tip întotdeauna stîngace mă prinde de nasturele pardesiului, în față la „Viața dulce“ de pe Mendeleev: „Păi, dacă nu-i dă afară pe toți pedeseriștii, ce haz are schimbarea?“ Vom striga „Păcat, păcat, de tușul consumat!“? (…)

Adevărată sau nu, știrea că alegerile corecte din România s-au bazat pe blocarea unui computer fraudulos, de către șeful serviciilor secrete, îl va lăsa pe John Le Carré rêveur. Eu rămîn ce am fost – romantic: nici o corectitudine nu se poate asigura la București dacă nu are loc o șmecherie, o tragere pe sfoară, o tragere în piept? 

(apărut în Dilema, nr. 204, 6 decembrie 1996)