Obrăjorii rumeni ai moralei
Trei milioane de compatrioți au semnat o petiție adresată Parlamentului, în care cer ca o formulare din Constituția României, cea care spune că „Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți“ trebuie să fie înlocuită cu cea în care se spune că „Familia are la bază căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie“. Ca să fie lucrurile foarte limpezi. Și să nu existe vreun loc de manevră pentru persoanele gay (LGBT), care pot specula cuvîntul „soți“, în așa fel încît să obțină o căsătorie între ființe umane de același sex. Cu un ajutor substanțial din partea unor organizații nonguvernamentale, de fapt chiar la inițiativa uneia dintre ele, dar și cu sprijinul mai multor biserici din culte religioase diferite, această cerere de modificare a Constituției a reușit să adune în jurul său un uriaș val de simpatie.
Nu obții repejor în România trei milioane de semnături, într-o țară în care cu toții ne plîngem de lipsa spiritului comunitar. Ca gest de solidaritate cu o cauză, cu o idee, ca exprimare a unei credințe, adunarea acestor semnături e o performanță excepțională. Trei milioane de români vor același lucru și-și exprimă dorința asta semnînd o scrisoare care cere o schimbare în Constituție. E un gest care merită și care trebuie, în mod real, să fie respectat. Conținutul profund al gestului e subiectul unei alte discuții. În esență, el e o cerere ca altor compatrioți să li se interzică un drept.
Ca mai toate subiectele aruncate în spațiul public de la noi, acesta din urmă a stîrnit pasiuni enorme, descătușate cu un entuziasm care ar prinde bine și ar face minuni și în alte cauze, din care chiar am avea de cîștigat toți. Multă lume vorbește despre faptul că a fost, cumva, o mutare ca la șah, anticipînd o eventuală acțiune a celui cu care joci. Evit să spun adversar, deși mulți preferă să vadă așa lucrurile. Celor care ar fi putut cere legalizarea căsătoriei între persoane de același sex li s a tăiat craca de sub picioare, prin simpla intervenție într-o definiție. „Soți“ poate însemna orice. „Bărbat și femeie“ anulează orice poftă de interpretare de texte. Pe de altă parte, dacă victoria asta superbă – cea a adunării unor milioane de semnături pentru o cauză nobilă – constă în schimbarea unei definiții, în detrimentul altor compatrioți, parcă nu mai are în jurul său nimbul total al solidarității și al iubirii de semeni.
Și ce bine ar fi dacă lucrurile, în spațiul public de la noi, s-ar vedea ca un joc de șah. Dar percepția reală e mult dincolo de așa ceva. Adevărul e că, știind în general puțin unii despre alții, ne urîm și ne dușmănim îngrozitor, din cauza oricăror tipuri de diferențe între noi. Ca să avem iluzia că dormim cu conștiința împăcată, ne înrolăm entuziast în taberele unor cauze, proiectînd orice vină pe ceilalți, pe cei care sînt diferiți de noi, pe cei care cred altceva, demonizîndu-i și transformîndu-i în inamicii din cauza cărora nu sîntem fericiți, împliniți, senini. Fără prea multă cercetare, cu ce ne-a spus nouă cineva, cu ce-am mai auzit de la un profesor de fizică din Azuga, cu ce-a mai zis o vecină de scară, ne-am fabricat dușmanul urgent. Și sîntem brusc fericiți că se găsește cineva vinovat de nefericirea noastră.
Ciudat, dar nu s-au adunat milioane de semnături cînd s-a aflat, în nenumărate rînduri, despre abuzuri îngrozitoare în familiile formate din bărbați și femei, cînd s-au tăiat gîturi, cînd s-au schilodit copii, cînd s-au violat bătrîni, fii și fiice, cînd s-au legat ființe umane de pat și de calorifer, aidoma animalelor la fel de crunt maltratate. N-au plecat valuri de proteste și de scrisori spre Parlamentul României. Dragostea creștină, în multe cazuri, s-a rezumat la mici revolte de rețea socială, mesaje de condamnare, înfierări și exerciții retorice. În cazul de față, lucrurile au stat altfel. Trei milioane dintre noi au răspuns unei cauze. Cine dintre noi nu și-ar dori ca solidaritatea asta minunată să fie semnalul unei treziri a spiritului nostru comunitar? Dar cum să te bucuri de așa ceva, cînd cauza asta e un gest împotriva unor semeni care cer măcar discutarea civilizată a unui drept?
La alegerile locale, recent încheiate, mai mulți primari și demnitari locali cu procese de corupție aflate pe rol, unii în arest preventiv, alții trecuți pe la închisoare – în urma unor sentințe definitive date în cazuri de corupție –, au adunat voturile entuziaste ale multor compatrioți. După modelul „Fură, da’ face și pentru noi… Alții au furat mult mai mult. Măcar ăsta mai face cîte ceva și e băiat simpatic, sufletist…“, dragostea de semeni îngăduie furtul chiar cu un zîmbet pe buze. Noi, cei care ne plîngem că se fură colosal, îi votăm cu îndîrjire pe cei cercetați sau condamnați pentru acte de corupție. Și sîntem milioane. Multe milioane, care ne plîngem că treaba nu merge, iar justiția nu e credibilă și nu e performantă. Și „lumea e stricată, pervertită și nedreaptă“. Și-i votăm pe indivizii ăștia de ne sar capacele. Știm că ne violează orice urmă de bun-simț. Dar ne spunem că mai bine ne violează unul pe care-l știm, decît un necunoscut. Și, în felul ăsta, morala noastră e roșie în obraji, de sănătate, nu de rușine. Și sîntem strîns uniți în jurul unui ideal. Cum să scriem o scrisoare la Parlament, dacă avem mîinile ocupate?