Oameni și virusuri. Un gînd despre greșeli

Ca mulți dintre noi, am mers în aceste zile la pagini care povestesc molime, cu o anume, irepresibilă, predilecție. Nu mai vreau să aud știri despre COVID-19, să urmăresc ca idiotul cifrele suspinînd după „aplatizarea curbei”, dar voiam să aflu mai multe despre trecutele molime care mi-au hăituit strămoșii. Mă gîndeam că, citind tot mai mult despre ele, voi afla ceva important pentru mine, acum.

Spectacolul virusurilor este, neîndoielnic, fascinant. Misterioasa lor creștere și descreștere (căci și ei sînt sub marea lege a Creației: „Totul trece”), cum inundă ei teritoriile, capacitatea lor de a deveni mai complecși, mai „deștepți”, capacitatea lor de a se camufla, retragerea lor care este, ne avertizează memorabil Camus, întotdeauna temporară – toate acestea au ceva misterios și măreț în același timp. În Wit, piesa despre cancer a lui Margaret Edson, există o replică zguduitoare a unui oncolog realmente pasionat de munca lui, care descrie unui „civil” proliferarea canceroasă a celulelor, povestind ce se întîmplă în țesuturi și apoi în ele însele, ce le face să o ia razna, și descriind aproape cu voluptate procesul. La un moment dat, el exclamă: „Cancer is awesome!”. Toate marile boli, inclusiv molimele acestea, au ceva „awesome” în ele.

Dar, în fapt, toate povestirile despre epidemii care mi-au căzut în mînă în ultima vreme au ceva ce aproape bate spectaculozitatea alcătuirii și mișcării virusurilor: este spectacolul uman. Pentru noi, cei mulți, cei care nu putem vedea mișcarea virusului, cei cărora doar ni se spune pe unde umblă și ce face, comportamentul uman în epidemie este, cu adevărat, marele spectacol, căci pe el îl putem vedea de aproape. Este, și el, „awesome”!

Există o pedagogie în orice ni se întîmplă. Iar tot ceea ce ni se întîmplă de două luni încoace este, pentru mine, o lecție aspră. Eu, unul, învăț multe din ceea ce văd, aud, citesc în aceste zile. Și vreau să împărtășesc cu dumneavoastră, aici, cîteva dintre aceste lecții.

1) Singuri, ne facem mai mult rău decît ar putea face virusul de care ne temem. Pe toată planeta nu am putut auzi nici măcar o voce lucidă, calmă, care să preia conducerea și să ducă lucrurile într-o direcție plauzibilă. De la secretomania comunistă a Chinei la incontinența verbală idioată a președintelui american și la șeful Organizației Mondiale a Sănătății (încă o dată se vede ce se alege de o organizație mondială cînd în lume majoritatea o formează, din păcate, lideri de foarte proastă calitate), nu poți să n-ai impresia că liderii tăi, de fapt, te lasă singur exact acum, cînd se înghesuie să-ți organizeze viața. Paradoxal, în vremurile în care incertitudinea liderilor este perfect egală cu cea a oamenilor simpli, aceștia din urmă sînt mai dornici ca oricînd să se predea primilor. „Luați-mă, salvați-mă, fac ce vreți, numai să nu mă îmbolnăvesc!” – trist spectacol.

2) Dacă lași lumea pe mîna unor medici speriați, ea va deveni un imens spital. Vom trăi într-un imens spital, iar cea mai mare minciună care ni se servește cu toate mijloacele de propagandă posibile este că altfel nu se poate. Ferească Sfîntul să zică unul că, totuși, se poate. Ferească Sfîntul să îndrăznească cineva, cum a făcut-o recent profesorul Mircea Miclea, să explice că viața este ea însăși un risc sau că tot ceea ce strămoșii noștri ne-au dat, spre bucuria și relaxarea noastră, s-a făcut cu risc. Azi, nimeni nu mai vrea să riște nimic. Să le spui oamenilor că dacă nu vrei să riști nimic e ca și cum nu ai vrea să mai trăiești te aruncă în groapa cu lei. Cît despre spitale, e de bun-simț să știi că nu se pot susține singure. Am disputat chestiunea sustenabilității prelungitei politici „Stăm acasă” și a organizarii sociale după principiul izolării spitalicești cu mai mulți interlocutori susținători ai noului hashtag. I-am întrebat din ce bani cred ei că putem asigura cele necesare sistemului sanitar (nu mai vorbesc despre traiul de zi într-o societate a cărei viață economică a căzut cam cu 70% brusc). De unde bani ca să răspundă Sfîntul Stat, cu adevărat providențial acum, acestei molime, dar și altor boli care se vor acutiza, căci în această vreme nimeni nu s-a preocupat de altceva decît de COVID-19, dacă economia e căzută și noi stăm acasă? Mi-au răspuns, candid în spaima lor, astfel: unii că din împrumuturi, alții că să tipărim bani și alții, pur și simplu inocent, „Hai că ne permitem cîteva luni”. Măcar nu mi-a dat nimeni răspunsul la modă „Să confiscăm averile corupților”.

3) Cînd #stămacasă a devenit ideologie, cu hăitași și vînători voluntari și entuziaști în online, în presă și în politică, mi-am dat seama încă o dată că sîntem copți pentru totalitarism. Orice ideologie totalitară se prezintă ca fiind științifică, pentru că în mințile mai tuturor oamenilor de azi știința are prestigiul suprem. Comunismul și nazismul au avut și ele pretenții științifice, dar atunci virusul era abia la început: în plasa științificității nazismului și comunismului au căzut doar proștii. Acum virusul e mai elaborat, mai deștept. El nu mai vine din politică să cucerească știința, el vine din știință să cucerească politica. Oamenii de astăzi nu pot crede că sînt situații în care știința nu-ți mai poate fi de folos, ba chiar te poate încurca. #stămacasă s-a bazat tot timpul pe statistici: uite cîți mor dacă nu stăm acasă, uite cîți mor dacă stăm acasă. Și cu asta a cîștigat definitiv mintea semenilor mei. #stămacasă este o ideologie, pentru că este deja un proiect social compact. Ne spune tot: cum să mergem pe stradă, cum să vorbim unii cu alții, cum să ne spălăm, cum să evităm bisericile (astea sînt focare de infecție a căror închidere e salutată cu ovații în interiorul mișcării), cum să respectăm ordonanțele militare și toate celelalte ce decurg de aici. #stămacasă are deja eroi și activiști, are eretici și irecuperabili ce trebuie „eliminați”, are deja alură civică și anvergură artistică.

Bună dimineața, lume nouă! Începe cel mai recent și mai intens episod al filmului serial Oameni și virusuri, care se joacă de sute de mii de ani fără oprire și fără plictis. Vedem că virusul e tot mai deștept, dar noi?