Oameni? Sau români?

Nu cu foarte multă vreme în urmă, am ieșit dintr-o „epocă istorică de mari prefaceri revoluționare“. Am trecut, ca cetățeni ai acestei țări, printr-un amplu program de reeducare. Scopul profund al acestui proces a fost acela de a ne face să uităm că sîntem, în primul rînd, ființe umane. Ni s-a șoptit la ureche, cît era ziua de lungă, dar și în timpul somnului, ni s-a strigat, ni s-a scris pe tablă, în clasă, ni s-a arătat cu indicatorul pe planșă, ni s-a proiectat pe ecranul cinematografului, ni s-a pus în vedere, ni s-a spus cu binișorul, ni s-a impus cu un pumn în plină figură sau cu lovituri la rinichi și bătăi la tălpi. Ni s-a spus în toate felurile posibile, vreme de zeci de ani. Ni s-a explicat că sîntem, în primul rînd, români. Abia apoi ființe umane. Iar pentru a deveni, în primul rînd, români, am fost forțați, convinși sau cointeresați să uităm că sîntem ființe umane. E o operație extrem de grea. Dar pacienți erau, cît vedeai cu ochii, peste tot, cu milioanele. Iar operația s-a făcut industrial. Pe bandă. Fiind suficientă marfă, nu contau micile erori, micile rebuturi, ce mai cădea la transport. Se considera pierdere naturală. Deci nu era vreo grijă față de faptul că unii dintre pacienți nu supraviețuiau operației. Mergea banda? Duduia industria schimbării? Atunci ce să mai pierdem vremea cu discuții și despicări de fir în patru? Lansăm chemarea la întrecere și vedem, încetul cu încetul, cum se înghesuie pacienții, de unii singuri, la trepanație. Abia aici începe partea de grotesc a imaginii. Dată fiind dimensiunea colosală a „procesului amplu“, a „sentimentului plenar“, au fost o sumedenie de pacienți care s-au urcat de bunăvoie pe masa de operație, cu entuziasm, așteptînd la rînd, încolonați frumos, cîntînd imnuri mobilizatoare. Au fost pacienți care și-au făcut chiar și anestezia de unii singuri. Totul pentru o gaură în cap, prin care să se extragă ideea de ființă umană.

Dacă-i spui unui cetățean ieșit din această operație că el e, în primul rînd, om, te pocnește. Dacă e mai cumsecade, te scuipă. Iar dacă e moderat, te-njură sau te dojenește. O să-ți spună că el e, mai întîi de toate, român. Și că astea cu „omu’ și umanitatea“ sînt capcane lansate de dușmani ai României, care vor să ne anuleze identitatea. Să ne bage tîmpenii în cap, să ne amețească, să uităm cine sîntem. Și să ne-mpingă de pe marginea prăpastiei, ca să ne prăbușim în genunea… umanității. Care umanitate înseamnă degradare, decadență, tirania minorităților, căsătorii între persoane de același sex, obsesii globaliste și apocalipse climatice, pedofilie și feminism sălbatic. Nu știu cum se face, dar în toate situațiile astea doar exemplele de mai sus apar în discuție. Exemplele bune ale lumii ăleia „rele“ prin definiție nu ies la suprafață cu nici un chip în șablonul discuțiilor de acest fel. Altminteri, visăm frumos tot la Roma, Veneția, Paris, Londra, Viena, Berlin și restul listei. Asta pînă se opresc camerele de luat vederi, se sting luminile de scenă și se bea o vodcă, înainte de a se ajunge la plîns. Atunci dimensiunile se inversează. Aici sînt infernul, mizeria și nemernicia absolute, n-o să-i ajungem niciodată p-ăia din Vest, sîntem mojici și murdari, vai de mama noastră. Numai că nu se termină aici. Pe fondul ăsta de cădere în lacrimi apare și revolta. Din cauza ălora sîntem în așa hal. Că ne-au sfîrtecat și subminat de secole. Și tot așa. Din stare extremă în stare extremă, lucru care devine, în ani, enorm de obositor și de eroziv. Într-un fel sau altul, cu excepția celor care s-au născut în ultimii ani, aproape complet detașați istoric de vremea trepanațiilor, cu toții purtăm în noi, cumva, urmările acelor vremuri. Ni s-a insuflat o frică îngrozitoare de pierdere a identității. Pentru că forma gravă de național-comunism pe care am traversat-o s-a lipit și osificat pe structuri mentale absolut normale. E perfect firesc să-ți iubești țara, să-ți pese de lumea din care vii, să păstrezi valorile ei și să-ncerci să le duci mai departe. Numai că ticăloșia absolută a făcut ca ideologia național-comunistă să se cuibărească cel mai bine în mecanismele identitare. Iar dacă vrei să dai afară țesutul bolnav, zonele din vecinătate vor reacționa imediat, panicate că vrei să condamni la extirpare tot organul. O frică groaznică se-ntinde în tot corpul. E ca frica ancestrală de abandon. Ni se pare că rămînem goi și fără apărare, în frig, în beznă, în fața pericolului care pîndește de peste tot.

Iar cei care simt așa nu sînt de condamnat. Nu e ușor să traversezi refugiul, războiul, foametea, teroarea, uniformizarea, minciuna suverană. Chiar dacă ai dus-o bine în Epoca de Aur și chiar dacă nu recunoști cît de umilit te ai simțit uneori, vînătaia asta de pe suflet nu se șterge cu una, cu două. Efectele ei sînt mult mai perverse decît sîntem noi dispuși să acceptăm. Iar unele dintre cele mai sinistre urmări sînt neîncrederea în semeni, indiferența față de spațiul public și cruzimea deghizată în semeție. De aia ne smulgem părul din cap cînd ni se pare că e amenințată identitatea noastră. De aia urlăm ca din gură de șarpe cînd o femeie de origine africană poartă o ie de-a noastră. Amețim de nervi, urlînd că ia noastră strămoșească nu poate fi purtată decît de o femeie cu sînge românesc. Deci, energie cît încape. Putere de român. Dar nu avem atîta elan în fața umilirii de la ușa unui doctor, în deznădejdea de a vedea spitale nerenovate de decenii, copii sau bătrîni sărmani tratați ca niște animale, animale – la propriu – tratate cu o bestialitate de neimaginat, clădiri de patrimoniu (identitate pură, stimați compatrioți români!) batjocorite sau rase de pe suprafața pămîntului. Undeva, în străfunduri, știm că e greșit. Dar „românul“ din suflet încă nu-l lasă pe om să i se așeze alături. Încă se teme c-o să-i fure ceva. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.