Oameni la pămînt
E un tip acolo jos, în staţia de metrou, n-are picioare, juma’ de om călare pe un skateboard, ca mijloc de deplasare perfectă pentru el. Stă sprijinit de un stîlp, cu capul răsturnat într-o parte şi cu ochii deschişi, parcă e mort. Din capătul celălalt al staţiei îl fluieră un tovarăş (cu picioare). Omuleţul se trezeşte şi intră brusc în viteză, vîslind cu mîinile pe pardoseală. Străbate întreaga staţie în cîteva secunde, se strecoară cu skateboard-ul printre cei care aşteaptă metroul, şi care-l privesc surprinşi, ca pe-o nălucă. Dă senzaţia că intră printre picioarele lor şi, chiar aşa, urcat pe scîndura cu rotile, cu figura lui de pitic matur, abia dacă ajunge pînă deasupra genunchilor celorlaţi oameni. Să-ţi vezi semenii, toată viaţa, doar de la nivelul genunchilor...
Mai sus, pe scară, spre ieşire, e lume adunată. Un om în vîrstă a căzut pe trepte. A alunecat sau i s-a făcut rău. E aproape inconştient şi îşi mişcă doar mandibula în sus şi-n jos de parcă ar vrea să-şi aranjeze placa dentară. Deasupra tîmplei are o rană care sîngerează. O femeie încearcă să-l ajute, să-i ridice uşor capul. Aşezată pe vine, îşi dezvăluie chiloţii tanga pe deasupra curelei pantalonilor, spre hazul a doi puşti. Apoi începe să-i ardă bătrînului palme peste faţă. „De ce-i mişcaţi capul?“ – întreabă cineva. „N-aveţi voie să-l mişcaţi. Sînteţi doctoriţă?“ Femeia nu răspunde. „Nu vezi că-i proastă? O să-l omoare pe bietul om“ – zice unul dintre puşti. „Aşa a murit bunicul“ – exclamă o fată. „Daţi-vă, domnule, la o parte că-i luaţi aerul – intervine altcineva – păi, nu mai aveţi şi altă treabă? Daţi telefon la Salvare!“ „Am dat, domnule, e pe drum“ – răspunde calm femeia. Ocolesc grupul de gură-cască şi-mi reiau urcuşul pe scară, în timp ce o cucoană mi se adresează cu învăţămintele ei: „Păi, ce e omul? Uite acuşi e viu şi trăieşte, iar peste o clipă nu mai e. S-a chinuit o viaţă şi se duce într-o secundă“.
Cu cîteva zile înainte asistasem la o întîmplare asemănătoare. Un bărbat de vreo 80 de ani căzuse în faţa mea, pe banda rulantă de la magazinul Real. S-a prăbuşit în vreo trei faze încetinite care-ţi dădeau iluzia că se va putea redresa. Şi apoi, brusc, i-am văzut chelia lipită de podea, congestionîndu-se. La început, căderile astea pot părea o glumă. Nu-ţi vine să crezi că e adevărat. Moartea însăşi apare de cele mai multe ori drept ceva neadevărat, un lucru despre care în, primul moment, îţi vine să spui: „nu se poate“. Omul se împiedicase la capătul benzii rulante, iar eu am realizat că în continuare pe bandă venea lume cu cărucioare fixate în striurile metalice. Un om căzut, chiar mort de-ar fi, nu poate opri fluxul cumpărăturilor celor vii. Viaţa merge înainte. Cărucioarele îl puteau lovi în cap şi erau imposibil de deturnat din drumul lor. Noroc că au sărit mai mulţi oameni şi am reuşit să-l tragem la o parte, în afara zonei periculoase. L-am aşezat pe un fotoliu apărut acolo ca din senin. I-am recuperat de pe jos telefonul mobil. Un tînăr îl întreba cum se simte şi dacă e nevoie să cheme Salvarea. A ieşit şi farmacista din prăvălia ei. Bietul om era pe mîini bune. Mi-am văzut de drum. Intrat în supermarket, mi-am dat seama însă că mai ţineam strîns în mînă telefonul lui. M-am repezit afară să i-l înapoiez. Era tot pe fotoliu, încă năuc, cu capul ca un dovleac teşit. I-am arătat telefonul, dar n-a reacţionat, aşa că i l-am băgat pur şi simplu în buzunar. Mi-am amintit atunci de poveştile cu poliţişti care buzunăresc victimele accidentelor.
Ajung la capătul Dudeştiului, aproape de noile terenuri de fotbal cu mochetă verde, unde un individ bărbos şi-a făcut culcuşul chiar în mijlocul trotuarului. Dinspre terenuri se aud înjurăturile bărbaţilor ce se chinuie să stăpînească mingea. Insul întins pe trotuar emite un fel de bombăneli ininteligibile, ca într-un dialog cu fotbaliştii amatori de peste gard. Mă întreb ce o vrea să spună, ce mesaje s-or ascunde în spatele bolboroselilor strecurate prin barbă. E învelit cu o plapumă matlasată, cu faţa din mătase galbenă, recuperată probabil de pe la gunoi. Se tot învîrteşte încercînd să-şi învelească mai bine picioarele. Ceea ce mă frapează e că pe vremuri am avut şi eu o asemenea plapumă galbenă. Dacă o fi aceeaşi? După atîţia ani? Nu se poate... Şi mă trezesc dintr-odată că mă imaginez în locul lui, acolo pe trotuar, învelit cu plapuma mea, încercînd să spun oamenilor ceva ce nimeni nu pricepe.