O vedenie, în caz de dispariţie

10 noiembrie 2011   TÎLC SHOW

Distinşi lucrători, distinse lucrătoare din Serviciile Multilateral Dezvoltate,
astăzi, cînd am aflat, fie şi fără multe detalii, dintr-un raport ONU, că România se numără printre primele ţări care vor dispărea,
ţin să vă informez – şi mai mult decît atît – că sînt în posesia unei imagini, mult mai bogate în amănunte, a lumii pe cale de dispariţie; socotesc că e obligatoriu să luaţi cunoştinţă de ea:

Toată lumea era condamnată să fie victima unei molimi îngrozitoare, nemaiauzite şi nemaivăzute, care venea în Europa din adîncurile Asiei. Toţi trebuiau să moară, cu excepţia unor foarte puţini aleşi. Apăruseră nişte noi trichine, făpturi microscopice care se instalau în trupurile oamenilor. Dar aceste fiinţe erau nişte spirite înzestrate cu minte şi voinţă. Oamenii în care se instalaseră deveneau imediat posedaţi şi nebuni. Dar niciodată, niciodată, oamenii nu se consideraseră aşa de deştepţi şi de convinşi de dreptatea lor, cum erau cei atinşi de boală. Niciodată nu existaseră sentinţe mai sigure, concluzii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai de neclintit decît ale lor. (subl. m.) Sate întregi, oraşe întregi şi chiar popoare erau contaminate şi parcă înnebuniseră. Toţi erau neliniştiţi şi nu se mai înţelegeau, fiecare credea că doar el este deţinătorul adevărului şi se chinuia cînd îi privea pe ceilalţi; se bătea cu pumnul în piept, plîngea şi-şi frîngea mîinile. Nu ştiau care să judece pe care, nu puteau cădea de acord ce să fie considerat bine şi ce rău. Nu ştiau pe cine să acuze, pe cine să achite. (subl. m.) Oamenii se omorau unii pe alţii, cuprinşi de un fel de răutate fără sens.

Se adunau unii împotriva altora, în armate întregi, dar armatele, deja plecate în campanii, începeau deodată să se distrugă din interior, rîndurile se rupeau, militarii se aruncau unii asupra celorlalţi, se tăiau şi se împungeau, se muşcau şi se mîncau unii pe alţii. În oraşe, toată ziua se dădea alarma; erau chemaţi toţi, dar cine şi de ce chema, habar nu aveau, dar toţi erau neliniştiţi. Îşi părăsiseră meseriile, pentru că fiecare îşi expunea ideile, corecţiile şi nu puteau cădea de acord (subl. m.); nu se mai ocupau nici cu agricultura. Din loc în loc, oamenii se adunau în grupuri, cădeau de acord cu privire la ceva, jurau să nu se despartă, dar imediat începeau să facă altceva, total altceva decît tocmai se înţeleseră (subl. m.), începeau să se învinuiască unii pe alţii, să se ia la bătaie şi aşa mai departe. Începuseră incendii, începuse foametea. Totul pierea. Molima creştea şi avansa. Numai cîţiva oameni putură să se salveze în toată lumea, erau oameni puri şi aleşi, destinaţi să înceapă un nou neam omenesc şi o nouă viaţă, să înnoiască şi să cureţe pămîntul, dar nimeni nu-i văzuse nicăieri pe oamenii aceştia, nimeni nu le auzise glasul şi cuvintele.

Sper să nu vă jignesc dacă vă voi explica de ce nu v-am dezvăluit de la bun început cui aparţine această vedenie: e un vis al lui Raskolnikov – eroul principal din Crimă şi pedeapsă, romanul lui Dostoievski – în închisoare, unde executa condamnarea pentru crima pe care o comisese. Am multe motive să fiu convins că – aşa cum se obişnuieşte azi – nu i-aţi fi dat atenţie ca oricărui citat din cărţile clasice, pus între ghilimele; ghilimelele plictisesc.

Nădăjduiesc că veţi aprecia măcar laconismul sublinierilor mele, care fac inutile orice actualizări didactic-moralizatoare; Şi aşa actualitatea vedeniei cred că e ostentativă.

Vă doresc să fiţi printre acei puri şi aleşi care se vor salva din orice recensămînt. 

Mai multe