O povestire cu tîlc
Unul dintre eroii Patericului egiptean a dorit, la un moment dat, să facă o demonstraţie de forţă. Se răspîndise în chinovia sa vestea că păgînii invadaseră ţinutul şi începuseră prigoana împotriva creştinilor. Ardeau locurile de rugăciune şi îi treceau prin sabie pe monahi. Conform informaţiilor, prigonitorii se îndreptau vertiginos chiar către mănăstirea în discuţie, intenţionînd să o facă una cu pămîntul. Fraţii intrară în panică şi, în urma sfatului obştesc, deciseră să-şi abandoneze chiliile, mergînd în pustie, unde ar fi fost feriţi de urgia barbarilor. Protagonistul nostru însă nu a agreat hotărîrea colectivă. I se păru o decizie uşor ipocrită, dacă nu un exemplu de necredinţă. Prin gestul lor de retragere – argumentă Avva –, călugării nu făceau altceva decît să se îndoiască de atotputernicia lui Dumnezeu. Nu există rău din această lume care să se afle deasupra binelui lui Hristos. Raţionamentul părintelui şi atitudinea lui de credinţă nestrămutată se voiau, în principiu, imbatabile. Totuşi, fraţii, cu smerenie pentru neputinţa lor morală, aleseră, ultimativ, îndemnul instinctului, transmis ereditar de multitudinea de generaţii umane care îi precedaseră şi care ştiuseră, la rîndul lor atavic, că, în faţa pericolului iminent, singura reacţie validă, de autoconservare, e fuga. Ca atare, îl părăsiră pe bătrîn, dispărînd în văgăunile deşertului.
Avva nu s-a tulburat defel şi şi-a urmat rînduiala zilnică. A petrecut în post şi rugăciune orele dinaintea sosirii barbarilor, şi-a citit pravila şi a contemplat, ca de obicei, atotcuprinderea dumnezeirii. Într-un tîrziu, a fost trezit din excursurile sale epifanice de primele zgomote ale invadatorilor. Intraţi în chinovie, aceştia îşi începură devastarea. Distrugeau pereţii chiliilor şi puneau foc obiectelor sfinte. Chiuiau animalic, răscolind pămîntul cu copitele cailor nestăviliţi. Bătrînul ieşi cu demnitate în mijlocul lor, bănuind că atunci îşi va fi găsit sfîrşitul. Realiză că era speriat, umanitatea din el cerîndu-şi necondiţionat tributul natural. Îl bucura numai faptul că va muri pentru credinţă, înmulţind rîndurile martirilor creştini. Închise ochii şi aşteptă, senin, lovitura de sabie ce avea să-i separe capul de trup. Pentru mai multe minute însă, nimic nu se întîmplă. Privi în jur oarecum descumpănit. Barbariile continuau parcă şi mai înverşunat, dar, în mod curios, atacatorii nu îl băgau în seamă şi pe el. Avu o tentativă de atragere a atenţiei inamicilor. Făcu mai mulţi paşi printre păgînii înfierbîntaţi, uitîndu-se, mirat, în stînga şi în dreapta. Situaţia rămase totuşi neschimbată. Nimeni nu părea să-l observe. Se mişca haotic printre invadatori, încerca, puţin caraghios, să le atragă atenţia cumva. Minutele treceau însă, iar el părea să fie tratat ca unul de-al lor.
Într-un tîrziu, părintele se cutremură, înţelegînd marea minune petrecută fără ştirea lui. Dumnezeu îl făcuse nevăzut pentru barbari, răsplătind astfel dovada sa de credinţă. Abia acum însă, în chip miraculos, inima bătrînului se smeri cu adevărat, iar lacrimile începură să-i curgă rîuri pe obraji. Îşi spuse singur, cu dojană: „Avvo, e timpul să laşi ce este al lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi să faci şi tu lucrul omului, luîndu-ţi picioarele la spinare!“ Fugi apoi cu aceeaşi groază cu care se topiseră şi ceilalţi fraţi ai săi. Se ascunse, umilit, prin pustiurile egiptene. Forţa extraordinară a acestei istorisiri nu stă neapărat în minunea săvîrşită de Dumnezeu asupra monahului, cît în revelaţia ultimă pe care protagonistul o primeşte. Ce a înţeles, în fapt, călugărul din milostenia lui Dumnezeu faţă de el? A înţeles că nu se cuvine ca el să-şi depăşească starea, prin rupturi de nivel, impunîndu-i lui Dumnezeu, în virtutea credinţei, prezenţa în această lume în moduri extrasenzoriale, aflate dincolo de puterea indivizilor de cuprindere şi înţelegere. Dumnezeirea nu trebuie gîndită ca un buton magic pe care îl apăsăm pentru a intra direct în transcendent, ocolind trivialitatea lumii. Însăşi misiunea mesianică nu ar fi avut sens decît în condiţiile respectării tuturor datelor umanităţii. „Lucrul omului“ trebuia dus pînă la capăt, pentru a întrezări, la un moment dat, nelimitarea „lucrului lui Dumnezeu“.
Într-un editorial mai vechi, Andrei Pleşu face un comentariu extrem de interesant şi de provocator, pornind de la o observaţie subtilă: „Stă în firea minţii noastre să se raporteze constant la realităţi care o depăşesc. Putem concepe inteligenţe mai înalte decît a noastră, putem concepe deneconceputul, alteritatea totală, supra-raţionalitatea. Avem o înnăscută disponibilitate anagogică. Trăim, necontenit, cu subînţelesul unui nivel de existenţă şi de gîndire aflat deasupra nivelului propriu. Intelectul uman pare prefigurat pentru a se raporta la un intelect transcendent.“ Pe acest palier al disponibilităţii minţii umane de a ieşi din raţionalul imediat, mediat de concreteţea fenomenelor vizibile, şi a intra în imaterialul de factură epifanică prinde contur, aş adăuga eu, ideea credinţei. Putem spune chiar că, într-un anumit sens, credinţa devine un gest de ieşire din inteligibil şi un altul, complementar, de aşezare în deneconceput. Ea nu poate însă legitima, oricît de puternică ar fi, abandonarea „lucrului omului“, care rămîne expresia invariabilă a condiţiei noastre terestre. Nu este firesc şi nici înţelept să pretindem că-l putem depăşi în împrejurările biografiei pămîntene. Personal, îmi face bine să recitesc acest fragment din Patericul egiptean ori de cîte ori mi se pare că am devenit prea bun pentru lumea în care trăiesc şi cred, nechibzuit, că ea ar trebui schimbată peste noapte.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.