O poveste de demult

22 aprilie 2015   TÎLC SHOW

În ciclul primar, timp de un an, am avut un coleg numit Băsescu. Ştiu la ce vă gîndiţi, dar vă rog, din start, să nu mergeţi prea departe cu supoziţiile! Nu e vorba despre fostul preşedinte (care a studiat, în copilărie, într-adevăr, pentru puţin timp, şi pe la liceele din Iaşi). De Traian Băsescu mă despart vreo două decenii de istorie. Dumnealui vine din epoca staliniştilor, eu din cea a decreţeilor. În plus, dacă, prin absurd, aş fi fost coleg cu domnul preşedinte Băsescu, pentru un an, în ciclul primar, mă îndoiesc că mi-aş mai fi amintit de el. Nu recunoştea domnia-sa, la deschiderea cursurilor din 2005, că a fost un elev mediocru? Pe aceştia îi uiţi imediat. În memorie îţi rămîn, de obicei, trei categorii de colegi: străluciţii, şmecherii şi catastrofele iremediabile. Băsescu la care mă refer eu făcea parte din ultima. Era un repetent incorigibil şi, totodată, un derbedeu periculos. Noi îl „moşteniserăm“, aşa-zicînd, de la generaţiile anterioare şi ne pregăteam, conştiincios, să-l „pasăm“ promoţiilor următoare de boboci. Pentru învăţătoarea noastră lucrurile erau clare: Băsescu avea să rămînă, din nou, repetent. În a doua jumătate a anului şcolar, nici nu se mai obosea să-l asculte. Îl ţinea ca pe o mobilă în clasă, ignorîndu-l cu desăvîrşire. Băsescu, aparent fericit de evoluţia lucrurilor, rînjea mereu. Nu-şi mai aducea, dacă-mi amintesc bine, nici ghiozdanul. Fuma vîrtos prin closete, se căţăra prin copaci şi, din cînd în cînd, ne mai înjura cavernos pe noi, ăştia „cuminţi“. 

Apoi, în trimestrul al treilea, ceva s-a întîmplat. Tînăra noastră învăţătoare intră în concediu de maternitate şi fu înlocuită chiar de soţul ei, la rîndul său, învăţător. Toţi eram înnebuniţi după el. Simpatic, apropiat de copii şi, mai mult, excelent desenator,

(cum îi spuneam noi în răspăr cu recomandarea comunistă de

) devenise pentru clasă un semizeu. Lucru interesant, el începu să se intereseze de Băsescu. Îl scotea la tablă, îi dădea teme mai uşoare şi încerca să-l schimbe cu vorba bună. Îi tot spunea să-l aducă „pe tata“ la şcoală (părinţii respectivului erau absenţi complet, se pare, din peisajul didactic). Prea multe nu reuşi, dar parcă îl făcu pe terifiantul repetent un pic mai respectuos. Nu mai rînjea atît de des. Spre sfîrşitul anului, într-o zi, cînd ne încheia mediile, iar noi ne hîrjoneam prin bănci, Domnu’ se opri contrariat la o pagină din catalog. Zise, cu un ton foarte serios, care nu-i era specific: „Măi, Băsescule, tu iar rămîi corijent pe vară. Ştiu mama şi tata?“ „Nu ştiu“, răspunse Băsescu din ultima bancă, afişîndu-şi vechiul lui surîs insolent. În clasă s-a creat rumoare. „Cum, mă“, continuă învăţătorul, „nu le-ai spus?“ „Nu“, se hlizi colegul nostru, spre uimirea noastră crescîndă. „Uite ce-i: vreau să vină un părinte la şcoală!“, adăugă Domnu’ cu o sobrietate prevestitoare de furtuni. „Am să le zic!“, replică liniştit Băsescu. „Ai să le zici chiar acum! Te duci acasă şi vii cu un părinte!“, continuă ferm omul de la catedră. „Nu-i nici unul acasă!“, strigă Băsescu. „Nu te cred (învăţam după-amiaza,

)! Trimit pe cineva cu tine să le comunice.“ 

Domnu’ aruncă o privire de ansamblu peste clasă şi se opri asupra mea: „Cuţitaru, ia mergi tu cu Băsescu la el, la bloc, şi cheam-o pe mama lui la şcoală!“, ordonă institutorul. „Auzi“, adăugă însă imediat cu voce ghiduşă, „nu care cumva să te mituiască pe drum şi să spui că nu era nimeni acasă!“ „Nu“, am răspuns eu, plin de simţ de răspundere. Am pornit-o amîndoi prin cartier, eu ţanţoş, ca un inspector de salubritate, Băsescu destul de spăsit, cu mîinile în buzunare şi capul în pămînt, ca un individ bănuit pe nedrept. N-am prea vorbit. Eram din ligi diferite. Ne-am oprit totuşi amîndoi în faţa unei coropişniţe imense, întinse pe o frunză, şi am exclamat la unison, eu cu o grimasă de silă, el cu un rînjet de surpriză: „Mamă, ce scîrbos!“ Apoi mi-a spus o singură dată: „Chiar nu-s acasă, să ştii! N-am minţit“. „Bine, vedem“, am replicat, pătruns complet de importanţa misiunii mele. Rememorînd episodul azi, îmi dau seama că totul avea un fundal suprarealist. În realitate, pe drum, Băsescu m-ar fi putut lichida cu un gest (era cu vreo trei ani mai mare ca mine şi avea şi reputaţie de bătăuş necruţător). Mă putea ameninţa, şantaja, tortura. Cu toate acestea, mergea umil pe lîngă mine. Învăţase să-l respecte pe Domnu’, iar eu preluasem – prin delegare – o parte semnificativă din acel respect. Autoritatea învestită de învăţător în mine părea imensă, reuşind să-l copleşească pe golănaşul de mahala, ascuns în sufletul necizelat al lui Băsescu. Colegul meu repetent nu minţise. Nu era nimeni acasă. Bătuse în uşă, pentru a fi convingător, chiar şi cu picioarele. M-am întors la şcoală puţin îngrijorat. Mă gîndeam că Domnu’ ar fi putut bănui că am fost, pînă la urmă, „mituit“ pe traseu. Spre surprinderea mea însă, nu m-a suspectat nici o secundă. A zis doar „bine“, cînd i-am povestit micul voiaj, invitîndu-ne la locurile noastre. Ştia, cu certitudine, că autoritatea transmisă de el, simbolic, în această expediţie nu ar fi fost tratată jocular nici de mine şi nici de Băsescu. Cu anumite lucruri nu te joci. Nici măcar în ciclul primar.

Morala? Una simplă, fără subtilităţi obositoare. În lumea noastră ambiguă, luaţi cu inteligenţă, pînă şi cei mai refractari indivizi învaţă treptat să se încline, dacă nu în faţa autorităţii sugerate de

, măcar în faţa celei impuse de

.  

Istoreme

Mai multe