O paria

Auzit mai deunăzi într-un interviu la un post de televiziune, femininul substantivului paria mi se păruse a fi un simplu accident, o neatenţie în rostire. O căutare pe Internet a fost de ajuns pentru a contrazice speranţele vane: forma are mii de atestări, prin care îşi manifestă din plin vitalitatea inocentă. De la o ştire jurnalistică (cu fotografie) preluată rapid de alte publicaţii – „Pictorialul care a făcut-o pe această actriţă o paria în ţara ei!“ (Cancan, 19.01.2012) – pînă la reportaje locale – „Fetiţa orfană bătută de colegi, tratată ca o paria de conducerea şcolii şi a inspectoratului“ (Vocea Vîlcii, 4.06.2012) –, femininul e cît se poate de prezent în limbajul presei şi cu atît mai mult pe bloguri şi în comentariile cititorilor: „sînteţi în situaţia unei paria politice“ (13.06.2012).

Forma etimologică, singura acceptată de dicţionare, e masculină: substantivul paria – de origine indiană (din tamilă), cum o indică şi sensul său denotativ, întemeiat istoric – a fost preluat în română din franceză. Prima sa atestare din Dicţionarul limbii române (DLR, Litera P) provine din traducerea lui Leon Asachi din Bernardin de Saint-Pierre, Bordeiul indienesc, publicată în 1821 la Iaşi. Cu sensul figurat – de „persoană sau colectivitate urgisită, dispreţuită, căreia nu i se recunoaşte nici un drept“ (DEX) – cuvîntul e folosit, în secolul al XIX-lea, de Ion Codru Drăguşanu, Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Eminescu etc. Nu se înregistrează nici o ezitare, nicio variaţie în forma cuvîntului: fiind vorba de un termen cultural modern, e întrebuinţat ca substantiv invariabil, iar încadrarea sa gramaticală (cînd nu se evită, prin recursul la structuri calificative: e paria, ca paria, menit de paria) e la genul masculin: „ca un paria“ (Eminescu), „un paria persecutat“ (Ibrăileanu). Termenul e masculin şi în franceză, ca şi în alte limbi în care a fost preluat. Există, e drept, o raţiune culturală pentru folosirea, rară, a unui feminin: apariţia la Paris, în 1838, a romanului, tradus în mai multe limbi, al feministei Flora Tristan: Pérégrinations d’une paria (Călătoriile unei paria).

Nu din această tradiţie literară se trage femininul românesc actual. În cazul nostru, esenţială e forma cuvîntului: terminaţiile în -ă sau -a se asociază în română, în mod prototipic, cu femininul; doar puţine cuvinte vechi (popă, vodă, papă, tată...) şi unele împrumuturi recente rămîn masculine. Prin sensul său negativ şi prin contrastul între formă (aparent feminină) şi încadrare gramaticală (masculină), paria tinde să intre în seria unor termeni peiorativi despre care a scris cu decenii în urmă Jacques Byck („Femininul peiorativ“, 1933): lichea, haimana, mangafa etc. E drept, sensul lui paria nu e tocmai negativ: atitudinea pe care o transmite, conotaţiile sale afective sînt mai curînd pozitive, asociate compătimirii şi indignării întru apărarea victimei.

Ce e mai tulburător în folosirile aberante actuale nu este producerea analogică a unei forme feminine, pentru „femeia în ipostază de paria“ (procedeu firesc, cu condiţia ca forma să fie acceptată în uz), ci convingerea multor vorbitori că substantivul este numai feminin. Că există o asemenea convingere se vede din folosirea cuvîntului cu sens abstract (oarecum similar cu „pacoste“, „plagă“) sau colectiv: „Pensionarii, priviţi ca o paria de sistemul capitalist“ (alternativaromaniei.com, 28.04.2011); „Oamenii ăştia năpăstuiţi au fost şi sînt umiliţi constant de România, începînd de la perioada comunistă cînd erau consideraţi o paria şi pînă în prezent“ (comentariu al unui cititor pe site-ul obiectivdevaslui.ro). Apare astfel şi clişeul paria a societăţii: „sîntem priviţi ca o paria a societăţii“ (www.petitieonline.ro), „«aceşti bolnavi nu mai sînt marginalizaţi, nu mai sînt o paria a societăţii», a remarcat dr. L.“ (www.newsbucovina.ro).

Un ultim pas în îndepărtarea de uzul corect e făcut atunci cînd femininul ajunge să fie folosit chiar dacă termenul se referă, concret, la bărbaţi: „un infractor mărunt cînd iese din pîrnaie este un proscris, o paria“ (comentariu pe site-ul nasul.tv); „era luat şi aruncat în 3 suliţi, dacă murea, era semn că a fost acceptat de Zamolxes, dacă nu murea devenea o paria şi era ales altul“ (dacia.org); „Regele Constantin a considerat că este important pentru copiii săi să fie primiţi la Curţile Regale ale Europei în ciuda faptului că el era o paria“ (www.istorie-si-destin.blogspot.ro).

Partea mai proastă e că, după atîtea citate năucitoare, începem să ne obişnuim cu forma aberantă.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).