O pădure, un drum, o tragedie umană

Una dintre cele mai vechi și mai pro­ductive metafore a­tri­buie vie­ții semnificația unui parcurs, a unei călătorii, a străbaterii unui drum. A­cum mai multe decenii, pe cînd zona costalieră a Mării Negre din afara sta­țiunilor turistice era strașnic păzită și mai nimeni nu se aventura să colinde pe acolo, am ajuns într-o localitate care azi devine tot mai la modă: Vadu. În afara localnicilor pescari, mai erau aici cîțiva detașați care lucrau la niște bizare instalații de extracție a unor metale rare de pe malul mării, cîteva minuscule pichete de grăniceri și-n rest, pustiu.

Am aflat că putem merge de aici, pe jos, la Cetatea Histria și ne-am hotărît să ne încercăm norocul. Nu era simplu, pentru că nu existau nici marcaje, nici indicatoare, nici măcar drumuri amenajate, dar am fost asigurați că, cu informațiile primite, o să ne descurcăm la fața locului.

Am străbătut mai întîi, așa cum ni se spusese, o pădure. Era o pădure de șes, nu prea mare, tăiată de un drum de căruțe. Pădurea era aproape în totalitate de salcîmi, care se întîmpla să fie și înfloriți, răspîndind un miros atît de puternic, încît părea să fi pășit într-un vis.

La ieșirea din pădure, s-a deschis în fața ochilor noștri o cîmpie perfect netedă, fără nici cea mai mică denivelare și fără absolut nimic care să-i întrerupă monotonia: nici o clădire, nici un stîlp­, nici un arbore, nici un tufiș, nimic. Doar pămîntul albicios, impregnat de sare uscată și brăzdat de nenumărate crăpături, acoperit totuși cu un soi de iarbă rară, roșietică și cărnoasă, cu înfățișare de alge sau de plante care vor fi acoperit, cine știe cînd, un fund de mare.

Drumul cotea la stînga, așa cum fuseserăm preveniți, și nu aveam decît să-l urmăm prin această pustietate selenară pînă ce vom vedea în față Cetatea. Cam două-trei ore de mers, nu mai mult.

L-am urmat. Nu era propriu-zis un drum, ci doar două dîre paralele lăsate prin iarbă de roțile unor căruțe, poate chiar ale unor mașini locale. Însă, chiar așa firav, era limpede conturat, fără răscruci, fără despletirea de poteci laterale care te pune adesea în încurcătură.

La un moment dat, înaintea noastră a început să se deslușească ceva ce părea o ruptură a monotoniei cîmpiei. Cînd am ajuns mai aproape, ne-am dat seama că era un rîu: lat de vreo doi-trei metri, leneș și întortocheat, ca mai toate apele de cîmpie, cu maluri săpate drept în lut și fără nici o urmă de vegetație pe margini.

Era un rîu cu o apă foarte mîloasă, așa încît nu puteai nicicum ghici cam cît de adînc să fi fost. Însă lucrul cel mai tulburător era că cele două dîre de roți care țineau loc de drum mergeau exact pînă în buza malului, iar mai încolo, pe malul celălalt, nu mai era nimic. Aceeași iarbă roșie și cărnoasă, și-atît. Nu era nici un semn că va fi existat vreodată o punte peste rîu și, încă și mai straniu, nici vreun indiciu că vehiculele care au ajuns pînă aici au făcut cale întoarsă, strivind iarba sub roți.

Nu am vrut să scriu despre drama petrecută în societatea românească la #colectiv. Pe de o parte, pentru că îmi repugnă modul în care mass-media autohtonă se aruncă, cu lacrimi în ochi și apetit de hoitar, asupra evenimentelor însîngerate, pe de alta, pentru că (mi-)am promis din start să îmi țin rubrica departe de agitația zilei – promisiune pe care am încălcat-o în mai multe rînduri. De data aceasta, am clacat din două motive: primul, lectura unui articol al lui Vintilă Mihăilescu pe această temă, cel de-al doilea, reiterarea șocului din perspectiva atentatelor de la Paris.

Sînt, evident, o sumedenie de deosebiri, mult mai multe decît asemănările, între cele două tragice evenimente. Între lucrurile comune este acela că, voit sau nu, victimele ambelor au fost prioritar din rîndul tinerilor, ceea ce a crescut enorm empatia și emoționalitatea reacțiilor.

Tinerețea nu e o virtute, o valoare prin ea însăși. Suntem cu toții, pe rînd, copii, tineri, adulți și bătrîni, apoi nu mai sîntem deloc sau ne relocăm în amintirile altora. Mi-am trăit tinerețea în niște vremuri în care te plimbai pe B-dul Tineretului, mergeai la Ștrandul Tineretului și auzeai zilnic tirade despre „tineret, cea mai înaintată forță revoluționară a…“ O propagandă deșănțată și ipocrită, menită să acopere obligativitatea stagiului militar, repartiția obligatorie și multe alte cadouri pe care autoritățile le făceau celor de care se arătau atît de entuziasmați.

Tinerețea e, în mod fundamental, o șansă. Iar privarea de această șansă este tot atît de lipsită de sens ca și un drum care se oprește, brusc, fără nici o justificare, în nimic.

În educație se derulează de mai multă vreme programe sub titulatura „a doua șansă“ – pentru abandonul școlar, pentru cei care, din varii motive, nu au putut face față rigorilor sistemului etc. Lumea le privește, de multe ori, ca pe un soi de „pomană“ azvîrlită celor neajutorați. Tinerilor din #colectiv, celor din Bataclan, nimeni nu le-a mai putut, nimeni nu le mai poate acorda o a doua șansă. Ei au fost deposedați, în forme diferite, dar la fel de stupide, de chiar prima lor șansă: cea a tinereții.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.