O marmeladă la Polul Sud
Taberele de bază ale primilor exploratori antarctici, abandonate acum o sută de ani, s-au umplut rapid de zăpadă. Cele trei case din Insula Ross (în Zona Antarctică Neozeelandeză) au fost cercetate în cîteva campanii la care, din 1977, au participat și arheologi. În acel an, de pildă, s-au scos 100 de metri cubi de gheață din depozitele celei mai importante dintre ele, casa de la Cape Evans, la poalele Erebusului, de unde plecase expediția tragică a lui Scott.
În martie 1912, după ce atinseseră Polul Sud (cum se știe, la o lună după descoperitor, Amundsen), Scott și ultimii doi supraviețuitori ai marșului de întoarcere la -40º mureau înghețați în cort – unde au și fost găsiți, împreună cu jurnalul ireal de calm al lui Scott, o jumătate de an mai tîrziu. Erau la nici 20 de kilometri depărtare de unul din cele cîteva depozite de alimente pe care le ridicaseră din timp în teren. Îmi fac curaj să spun ceva care sună a jurnalism de tabloid, dar mă bazez pe îngăduința cititorilor care știu ce înseamnă un marș epuizant pe munte, prin frig. În casa de la Cape Evans s-au găsit, puternic deteriorate, cartoline cu reclame la ciocolata J.S. Fry and Sons. Cît trebuie să fi visat cei cinci pe drumul de întoarcere la ciocolata aia!
În tabăra de bază încă mai sînt provizii aduse în 1910 pentru acea expediție: conserve de friptură de vițel Moir’s și legume deshidratate McDoddie’s, cutii de biscuiți Huntley and Palmer’s, mîncare pentru cîini Spratt’s (cu ulei din ficat de cod). În cele trei tabere din Insula Ross s-au găsit peste 150 de ambalaje de provizii ale expedițiilor britanice: supă Brands, untură Hugon’s, cacao Rowntree’s, curmale și stafide Griffiths and Macalister, fulgi de ovăz Hunter’s, cutii de brînză Vezet, cutii de asparagus olandez Hoogenstraaten, pemican Beauvais danez, sardine franțuzești Rödel Fils Frères. În 2005 se scoteau din gheață încă trei tipuri necunoscute pînă acum.
Asemenea obiecte (alături de o mască de protecție pentru ponei) au apărut treptat din gheață, sau din pietrișul de bazalt, fin, permanent înghețat și tare ca cimentul la Cape Royds, sau din matricea de fragmente de lavă (scorii), gheață și paie la Cape Evans. În general, pentru scoaterea artefactelor din gheață nu existau tehnici arheologice testate, iar din tehnicile folosite de minerii din Klondike, de pildă, numai decongelarea cu apă rece era aplicabilă. Cel mai bine a funcționat un mic pickhammer (Dynadrill), care sparge gheața fără s-o facă să zboare în țăndări (ceea ce nu e ideal cînd ea cuprinde resturi de mîncare sau baligă) și care, spre deosebire de uneltele manuale, e cu atît mai eficient cu cît gheața e mai tare. S-au folosit și furtune direcționate cu aer cald, lucru grozav cînd muncești la -20º C.
În grajdul de la Cape Evans fuseseră adăpostiți cîndva cei 17 ponei manciurieni și doi siberieni, iar apoi șapte catîri aduși din India (dintre care unul se numea, conform inscripției găsite recent deasupra unuia din compartimente, Abdullah). Săpăturile au expus o mică plită ce funcționa cu grăsime de focă (singurul combustibil disponibil, afară de ceva benzină adusă din Anglia) pe care Anton Omelcenko, grăjdarul rus al expediției, gătea terci cald pentru ponei. Mult echipament fusese adus în casă, și nu doar științific: un pian mecanic e încă acolo. În bibliotecă sînt Kipling și Conan Doyle. Exista chiar și un laborator foto, în care lucra Ponting, fotograful oficial al expediției (foto). Ponting dormea tot în acest laborator, dar patul lui a dispărut fără urmă (ca în cîntec: somebody came and took your bed…). Un raport mai menționează un cadru de bicicletă al unuia dintre geologi, cu numele lui pe șaua de piele, și găsirea unui tricou marcat Owen Gaze, participant la expediția lui Shackleton (raportul de care vorbesc a fost publicat chiar în 1978, anul morții lui Gaze). Asta pentru că nu toate artefactele găsite în casa de la Cape Evans au aparținut expediției lui Scott. Alți șapte oameni din expediția lui Shackleton au trebuit să supraviețuiască sub acel acoperiș aproape doi ani (1915-1917) – multe din hainele improvizate de ei din saci de dormit și piei de focă se păstrează încă. La fel, o lădiță de lemn plină cu ouă de pinguin Adelie împachetate în nutreț pentru ponei, adunate tot de ei în 1916.
În ciuda izolării (și importanței) lor, cele trei situri arheologice au avut destul de pătimit. În 1957-58, marinari neozeelandezi au adunat „gunoiul“ și l-au ars atît la Cape Evans, cît și la Royds (și din nou în 1971). În 1964, două mici gherete de lîngă casa lui Scott de la Hut Point au fost rase noaptea de un buldozer al marinei americane. Știu însă că, în 2006, trei specialiști în conservare au iernat la Cape Royds. Am văzut rapoartele de conservare. Sînt delicioase. Se aplică FerroGard FS pe sănii și Corrostop pe bicicletă. Se stabilizează cu acid tanic și acid fosforic cutiile de cacao Fry’s. Se stabilizează eticheta marmeladei marca Frank Cooper’s Oxford Seville… Lupta pentru Polul Sud n-a fost în van.
Foto: wikimedia commons