O lecţie despre mondializare la Tîrgul Ţăranului
Avem şi poze... În faţa acestei "probe" irefutabile mă întreb, deodată, ce importanţă are, de fapt, acest lucru altminteri de bun-simţ? Sîntem într-un tîrg, unde nişte ţărani îşi vînd marfa, evident produsă de ei, că d’aia sînt ţărani. Las’ că ştim noi! " parcă o aud pe doamna sceptică. Şi realizez că are dreptate: cîţi "ţărani" nu vînd în prezent "roşii turceşti" venite Dumnezeu ştie de unde şi cîte dintre produsele pe care le cumpărăm în mod curent mai au un "chip"? Poate că asta caută cumpărătorii într-un astfel de tîrg de "produse tradiţionale": un soi de comerţ cu faţă umană... Mă aşez la o ciorbă şi merg mai departe pe firul acestui gînd. Am sentimentul clar că e ceva mai mult în el. Îmi aduc aminte brusc de expresia genială a lui Claude Fishler: obiect comestibil neidentificat. Trăim, de fapt, printre (şi cu!) astfel de OZN-uri alimentare, fără trecut şi fără provenienţă, despre care, cu cît sînt mai strict controlate în ceea ce priveşte "trasabilitatea", cu atît ştim mai puţin cine şi ce se află în spatele lor. Sînt la fel de anonime ca un funcţionar public corect în spatele ghişeului său: nu ştii cine e şi nu te interesează dacă mîine o să fie un altul, cîtă vreme "serviciul" rămîne mereu acelaşi. Raţionalitatea birocratică a modernităţii a ajuns şi în farfuria fiecăruia dintre noi! Implicaţiile nu sînt de neglijat. "Spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun cine eşti!" " afirma Brian de Savarin, cu mult timp în urmă. Claude Fischler porneşte de la această constatare devenită banală, pentru a o aduce la zi: "a încorpora un aliment înseamnă, atît în plan real cît şi imaginar, să încorporezi totalitatea sau o parte a proprietăţilor sale: devenim ceea ce mîncăm. Din acest principiu al construcţiei mîncătorului prin alimentul mîncat se poate deduce necesitatea vitală de a identifica alimentele. Or, dacă nu ştim ceea ce mîncăm, nu devine oare dificil nu numai să ştim ceea ce vom deveni, dar şi ceea ce sîntem?". Dacă adăugăm la aceasta faptul că omul este un omnivor care se hrăneşte cu alimente şi imaginar, problema devine de-a dreptul ontologică! Întorcîndu-mă la Tîrgul Ţăranului, mă uit cu alţi ochi la publicul care se plimbă printre tarabe: oare ce i-a făcut să vină aici, ce-i mînă pe ei în luptă? Doar nevoile casnice curente? Mulţi aşa ar răspunde, probabil, la o primă întrebare. La o a doua, ar adăuga, probabil, o serie de fantasme personale legate de copilărie, bunici, satul-idee etc. Sînt explicaţii de simţ comun, dar antropologia " ne spune Michael Herzfeld " începe acolo unde se opreşte simţul comun. Întrebarea trebuie deci reformulată: de ce această cerinţă de produse tradiţionale/locale aflată în creştere exponenţială? Sau, în termeni mai economici, de ce a devenit tradiţia valoare adăugată? Tradiţiile nu sînt un mesaj dinspre trecut, ci o căutare dinspre prezent " afirma Jean Pouillon în urmă cu peste treizeci de ani. Răspunsul trebuie căutat aşadar în prezent. Cărei nevoi a societăţilor postmoderne îi corespunde deci această goană după produse tradiţionale şi locale? Această nevoie crescîndă trebuie pusă în legătură cu "fluiditatea" cadrelor spaţio-temporale ale identităţii omului societăţilor post-industriale/moderne " ne sugerează nenumăraţi specialişti. Societăţile (post)industriale "asociază consubstanţial creşterea, raţionalitatea şi productivitatea cu suprimarea oricărui suport de înrădăcinare şi sedentaritate" (Berard şi Marchenay). În prezent, Bertrand Hervieu vorbeşte chiar despre "terroir déraciné". Totul este de-localizat şi "prezentificat", fără servituţi faţă de o comunitate sau o istorie locale. De aici provin deci, se pare, nostalgiile compensatorii şi reparatorii ale "re-localizării" şi re-ancorării în timp/durată: actele de patrimonializare a "tradiţiilor" îşi trag vitalitatea din faptul că "alimentează toate nostalgiile pe care le generează o lume care dispare şi nu mai asigură un minim vital de relaţie simbolică" " afirmă un cercetător francez. Piaţa produselor locale/tradiţionale este, bineînţeles, o piaţă, una alternativă, care răspunde şi conştientizării riscurilor ecologice, nevoilor de dezvoltare locală şi revitalizare comunitară etc., dar este şi o piaţă care răspunde unor cereri "identitare", de re-aşezare a omului modern " fie şi "prin procură" " în cadre spaţio-temporale imaginabile, "cu chip uman", pe care Piaţa le-a dizolvat. Recursul la tradiţional/local pare să fie deci o practică alternativă de piaţă care se hrăneşte din fantasme identitare reactive la piaţă. În acest spaţiu, "ritul şi magia îi leagă pe cei care cred, iar brandul pe cei care nu cred" " conchide, sarcastic, Fernandez-Armesto. Ciobanul meu din Tîrgul Ţăranului ştia deci, instinctiv măcar, cum se vînd tradiţiile, astfel încît să satisfacă fantasmele profunde ale cumpărătorilor...