O lecție de responsabilitate

Numărul trecut al revistei noastre a stîrnit multe reacții adverse. O spun din capul locului – pe bună dreptate. Prima pagină a revistei este o eroare editorială pe care ne-o asumăm, iar eu, ca redactor-șef, mi-o asum cel dintîi și în cea mai mare măsură. 

Intenția noastră a fost să ne folosim de faptul că au trecut o sută de ani de la nașterea lui Eugen Barbu și să repunem în discuție una dintre cele mai importante teme pentru cultura noastră de azi: raportul dintre ceea ce se numește îndeobște „talentul literar” al unui scriitor și caracterul său, opțiunile sale, acțiunile sale din timpul vieții. Dacă vreți, pretențios spus, voiam să discutăm, plecînd de la un caz frapant, relația dintre estetic și etic. Ni s-a părut că Eugen Barbu este un caz (așa am și vrut să-l tratăm, ca pe un caz) tocmai pentru că a fost, indiscutabil, un tip nociv, care a făcut mult rău și care a pactizat fățiș cu sistemul de represiune comunist. Ca să fiu clar, mai ales pentru cei care au fost doar nedumeriți (unii) și de-a dreptul supărați pe noi (alții): Dilema veche nu are altă busolă morală și intelectuală decît cea cu care a navigat în ultimii 30 de ani în publicistica noastră culturală. Sîntem aceiași! Ceea ce am vrut să discutăm nu este toxicitatea personajului, nu am vrut să reevaluăm imunda lui acțiune culturală din anii comunismului și nici dîra pestilențială lăsată, prin urmașii săi, după 1990. Nu ne-am născut ieri – știm că Barbu și urmașii lui au detestat și atacat Dilema și pe fondatorii ei, pe umerii cărora, sînt conștient, trăim noi acum. Cunoaștem foarte bine marfa Eugen Barbu. Aici, nu avem ce discuta, sîntem clarificați. Am vrut să vedem dacă opera acestui scriitor socotit de mulți a fi fost „talentat”, la o sută de ani de la nașterea sa, cînd încă sînt în viață mulți dintre cei cărora le-a făcut rău, supraviețuiește mizeriei sale. De aceea, am și invitat să scrie pe această temă pe cîțiva dintre cei mai buni critici literari ai generației care, acum, e în plină activitate.  

Ne-am gîndit că și în Franța se discută, la ocazii, cazuri precum Céline sau Drieu La Rochelle, în Italia cazuri precum Gabriele D’Annunzio sau în fostele țări comuniste cazuri de scriitori reputați ca „talentați” care au servit, uneori în forme abjecte, represiunea. E drept, se discută cu precauție și niciodată cu o primă pagină pusă cu atîta ușurință.

Da, prima și cea mai mare eroare este, indiscutabil, prima pagină a revistei. Fotografia aceea, însoțită de titlul „Centenar Eugen Barbu”, este cu totul înșelătoare. E înșelătoare în raport cu textele din Dosar – care numai encomiastice nu sînt! –, dar și în raport cu ceea ce sîntem ca intelectuali și, mulți dintre membrii redacției, ca parte din breasla scriitoricească. O altă fotografie, mai sugestivă pentru ceea ce conține Dosarul și pentru intenția noastră, și un alt titlu („Cazul Eugen Barbu”, de pildă) ar fi fost potrivite. Cu ușurință nepermisă am trecut peste una dintre lecțiile de bază ale presei, anume că prima pagină este mai puternică decît tot conținutul publicației. Cititorii noștri au tot dreptul să se supere pe noi. Le cer iertare! 

Mai pe șleau, dacă ar fi să ne așezăm în antinomia perfectă a culturii noastre de dinainte de 1990, între Eugen Barbu și Monica Lovinescu (al cărei centenar l-am celebrat și noi, așa cum au făcut-o, pe bună dreptate, mulți alții), Dilema veche nu are nici o ezitare, nu are nici o dilemă: sîntem cu Monica Lovinescu! 

Precizez, totodată, că nu scriu aceste rînduri pentru cei care ne citesc de multă vreme cu antipatie consolidată, dezvoltată din cine știe ce motive. Să spui că „Dilema veche îl reabilitează pe E.B.” e o prostie. Întîi, pentru că nici un text din cuprinsul revistei nu face asta. Dimpotrivă, aș spune. În al doilea rînd, pentru că Dilema veche nu poate reabilita pe nimeni – nu avem atîta putere (și nu cred că vreo altă publicație de azi mai are) să „reabilităm”, după cum nu putem nici să decidem ostracizarea vreunui autor cum o făcea, înainte de 1990, de conivență cu partidul și Securitatea, publicația lui Barbu. Cu cei care denunță zgomotos „Dilema veche și-a dat arama pe față”, „Dilema vechea schimbat macazul”, „Dilema veche s-a dat cu securiștii” știu bine că nimic nu e de făcut. Ei oricum credeau de mult asta despre noi – să fie sănătoși. Nu scriu aceste rînduri nici pentru cei puțini care aderă și azi la securism și care, aud, jubilează prin colțurile lor. Ne sînt și ne vor fi străini. Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută. 

Oricum, tuturor le mulțumim că ne citesc, le mulțumim că prin reacțiile lor ne-au arătat cît de mult contăm și îi asigur că am primit lecția care ne-a fost dată de acest regretabil accident de parcurs. În primul rînd, o lecție de responsabilitate.