O insulă uitată şi pregătirile de furtună
Pe valuri de aproape doi metri și cu vînt foarte bun din travers, ne apropiem cu yachtul nostru de 41 de picioare de insula Kythnos. Despre ea se spune că ar fi fost dată drept exemplu de guvernare și stabilitate statală de către Aristotel, într-una din multele sale lucrări pierdute, Peri Kythnion Politeia. Este, se mai zice, și ultima dintre Cicladele locuite care s-a lăsat cucerită de moda turismului. Aridă, cu o suprafață de 100 de km pătrați și mai puțin de 1500 de locuitori, a devenit mai vizitabilă de prin anii ’70, cînd în portul ei, Merihas, s-a construit un doc pentru feriboturi.
Pe dealul din spatele portului începem să zărim casele răspîndite ca niște cubulețe de zahăr. Nu știm ce fel de acostare ne așteaptă. Din hărți nu ne-am prea lămurit și nici n-am mai apucat să consultăm Cartea Porturilor pe care am găsit-o la bord. Cînd vedem pontonul de beton la care sînt legate alte cîteva veliere, răsuflăm ușurați. Ne apropiem ușor cu pupa și aruncăm parîmele. Deodată, omul care ne așteaptă la cheu ne întreabă mirat unde ne e ancora. Hait! Nu e un port cu mooring pentru legarea provei, așa cum sîntem noi obișnuiți, ci unul în care trebuie să arunci ancora înainte de a lega parîmele din pupa de babalele de pe ponton (pardon pentru termenii marinărești). O operațiune pe care n-am mai făcut-o niciodată, dar căpitanul portului ne strigă în engleză ideea de bază: „Aruncați ancora în larg, la trei lungimi de barcă și apoi veniți la ponton“. OK, parcă așa zicea și-n cursuri. Reluăm manevra de apropiere și, bazîndu ne pe îndemînarea deja formată a celuilalt Andrei de a lansa ancora, reușim aproape perfect. Dar, apropo de baba, termenul desemnează acei cilindri de oțel sau fontă cu un fel de pălărie deasupra, care se găsesc pe pontoane și pe puntea vapoarelor mai mari, pentru legarea parîmelor de acostare. Cînd am auzit termenul, m-am gîndit imediat la Babele din Bucegi. Mulți încearcă, nedumeriți, să descopere o legătură între forma acelor pietre și o babă, adică o femeie în vîrstă. Ele seamănă însă mult mai bine cu babalele marinărești. Presupun că numele le-a fost dat de vreun marinar rătăcit pe munte și a fost „ajustat“ apoi prin asemănarea cu un cuvînt mai popular. Poate că lingviștii îmi vor confirma.
În fine, coborîm pe mal și plătim căpitanului cel gras racordarea la apă și curent. Tavernele sînt, ca peste tot în Grecia, chiar lîngă ponton, din barcă sari direct la masă, dacă nu cumva vin ei cu mîncarea la tine pe punte. Toți cîrciumarii par să ne aștepte. Ne abordează pe rînd și ne întreabă de unde sîntem, dorind apoi să ne arate că știu și ei cîteva cuvinte românești. În ultimii ani, se pare, românii au debarcat chiar și pe astfel de insule mici și aproape uitate. Un tip cu ochelari ne oferă o mulțime de informații foarte utile, chiar dacă necerute, în speranța că-i vom călca pragul. Terasa lui e însă pustie, probabil fiindcă e prea în soare. În cele din urmă îl lăsăm și noi cu buza umflată. Rămîne trist să privească în zare și îmi pare rău de el. În Merihas parcă toți cîrciumarii privesc cu binocluri sau ocheane rarele yachturi sau feriboturi care apar în largul portului cu posibili clienți. Sînt ca un fel de pescuitori de turiști. Privind dealurile maronii și sterpe pe care nici măslinii nu cresc, te gîndești că oamenii trăiesc doar din turism.
Mîncăm la o terasă cu scaune albastre, pe plajă, înconjurați de rațe și pisici. Nu știam că rațele intră și în mare. Pînă se lasă întunericul mai vin cîteva yachturi în port. Cu ocazia asta descoperim surprinși (și cu plăcere) că mai sînt și alții care nu reușesc și nici nu știu să facă manevra de acostare din prima. Mulți novici ca noi umblă pe mările Greciei cu veliere închiriate.
Băieții s-au obișnuit să doarmă afară, în cockpit, și nu mai vor să intre noaptea în cabină. Dormim neîntorși. Spre dimineață, yachtul, deși bine legat, are un ușor tangaj. Vîntul șuieră prin arborada velierelor. Fungile nestrînse bat ca niște bice în catarge. E un zgomot specific oricărei marine, cînd e vînt. Tovarășul meu de navigație zice în barbă că nu prea e în regulă. Intră în dugheana Căpităniei și se întoarce cam descumpănit. Grasul i-a zis că pentru toată ziua e prognozată mare de grad șase pe scara Beaufort. Teoretic, și eu, și el știm cam ce înseamnă asta. Fetele doar bănuiesc, dar băieții par pregătiți pentru orice. „Pe un skipper bun, vremea rea îl găsește în port“, spune o vorbă. Dar noi nu sîntem încă buni, așa că ne pregătim de plecare, sperînd discret că poate la capătul zilei vom fi mult mai buni. Oricum, și ziua următoare e prognozată cu grad cinci, iar pînă la sfîrșitul săptămînii noi trebuie să ajungem, totuși, înapoi la Atena. Mai ales după lecțiile anterioare, amarăm toate obiectele mișcătoare, punem siguranța la ușile tuturor dulapurilor, închidem bine hublourile și chepengurile. Strîngem mai bine legăturile bărcii de serviciu, care stă pe puntea din față. Nu lăsăm nimic nelegat în cockpit, ocazie cu care exersăm din nou cîteva noduri marinărești de bază. Pentru orice eventualitate, pun mai la îndemînă și pantalonii impermeabili. Tot pentru o eventualitate despre care nu vorbim, verificăm etanșeitatea ușilor de la tambuchi. Știm că, în anumite cazuri, valurile pot trece peste copastie, ajungînd în cockpit, iar cu un tambuchi bine închis, apa nu intră și în cabine. Sînt peste 20 de grade chiar de dimineață și cerul e senin. Barometrul e OK. Dar nu de ploaie ne temem. Problema e vîntul din nord, temutul meltem. Dar, cum spațiul tipografic nu e cît marea, trebuie să vă las în suspans, ca într un serial de acțiune: To be continued!
Foto:Andrei Manolescu