O funcţie privată

Iorgulescu reales? E bine sau nu?

Depinde pentru cine. A fi şeful Ligii, adică al fotbalului profesionist, de „elită“, cum ar veni, e, păstrînd grav proporţiile, ca a fi preşedintele de la Lehman Brothers înainte de crahul de acum zece ani. O funcţie privată, invizibilă, care poate, la o adică, prăbuşi o lume. Iorgulescu are o mare calitate într-un fotbal de trib: e invizibil. Cînd apare, rar, vorbeşte greu, închis, speriat parcă de lumina în care a fost nevoit să iasă. E unul dintre vajnicii luptători ai găştii celor „vechi“ (oameni de bine din fotbal care n-au terminat vampirizarea completă a acestui sport, o lume în care toţi sînt înrudiţi în a suge sîngele veşnicei vite de tracţiune) împotriva celor „noi“, politrucii, băieţii cu costum albastru de la noile şcoli de partid suprapartinic (SNSPA, Colegiul Naţional de Apărare), care au pus mîna pe acest sport pentru a-şi face carieră (dar care, ce-i drept, încearcă, chiar neîndemînatic, să facă şi oarece bine ca să-şi poată îngrăşa CVul). E o luptă grandioasă. După cum se vede, ca urmare a acestor răfuieli, fotbalul o duce mai bine. Mult mai bine. E ca măgarul lui Buridan: după colţ stă Paradisul. Trebuie doar să dai colţul… De fapt, lui Iorgulescu nu i se cere nimic din toate acestea. Lui i se cere un singur lucru: „Show us the money!“ Funcţia unui boss LPF se rezumă, cu adevărat, la acest unic capitol, cum să stoarcă de la TV cît mai mulţi bani pentru un fotbal care nu creşte. Deci cum să păcălească. Cum să prindă trend-ul mondial al supralicitării oamenilor în chiloţi. Şi la asta don Gino s-a priceput de minune. Pînă acum. Dar, vorba mătuşii Scarlett, mîine e o altă zi. Ar fi nebun să nu ştie că pupăturile de azi ale patronilor de cluburi sînt doar săruturi de Iuda în aşteptare.

Foto: adevarul.ro