O fosilă la banchet
S-a spus că grecii au conceput mitul ciclopilor la vederea craniilor de elefant preistoric (din pleistocen), a căror cavitate nazală modificată pentru trompă poate să pară un fel de orbită unică, uriașă. Ipoteza nu-mi place, dacă spune că orice mit vrea să explice o chichiță bizară din lumea înconjurătoare, dar îmi place, dacă spune că orice punct de plecare e legitim pentru gîndirea mitică. De altfel, fosilele le-au dat mai mult de gîndit celor vechi decît se crede. Sursele vorbesc mereu despre oseminte de eroi, care sînt, normal, uriașe. Așa, de pildă, în povestea lui Pelops (cel care ar fi dat numele lui Peloponesului), gătit și servit cîndva la masă zeilor pentru a le pune la încercare omnisciența. Readus imediat la viață, se constată că Demetra, care-și jelea fiica, atinsese neatentă o parte din umărul lui, refăcut apoi de zei din fildeș. Tocmai acest uriaș omoplat din fildeș era expus, din secolul VII î.Hr. încolo, în sanctuarul lui Pelops din Olympia. Or, văile din jurul Olympiei sînt bogate în oase de mamuți din pleistocen; un os semifosilizat poate să arate ca fildeșul, iar un omoplat de mamut are aproape 50 de kilograme și diametrul de 1 metru. Omoplatul cu pricina a fost trimis la Troia în timpul războiului ca să faciliteze victoria aheilor, conform unei profeții, dar s-a pierdut în naufragiul navei care-l aducea înapoi. A reapărut mai tîrziu, zice legenda, în năvodul unui pescar, probabil tot așa cum se pescuiesc și azi mii de oase de mamut în Marea Mînecii. O altă profeție legată de victoria în război a spartanilor, povestită de Herodot, seamănă cu știrile de tabloid – un schelet de 3 metri (dimensiunea asta rămîne constantă în toate sursele, fără să fie umflată), al eroului Oreste, fiul lui Agamemnon, ar fi fost descoperit în Tegea, într-un sicriu uriaș. Iar lucrul nu este imposibil, în următorul scenariu: oase de mamut, reorganizate de descoperitorii lor pe verticală (ca biped), drept aparținînd unor eroi monstruoși, puteau să fi fost îngropate ceremonial în secolele VIII-VII, cînd începe nebunia moaștelor de eroi, iar apoi redescoperite. Aflăm și că oasele eroului din războiul troian Aiax cel Mare au fost expuse de mare pe o plajă. Rotula, zic rapoartele antice, era mare cît discul de la pentatlonul băieților, vreo 15 cm în diametru. Asta indică un mastodont sau un rinocer din miocen, foarte prezenți în depozitele din neogen-pleistocen de pe coasta Troadei (în jurul Troiei). Interesante sînt moderația și raționalitatea informatorului lui Pausanias, care nu se aruncă să dea vreo dimensiune fantastică a rotulei. Alte surse raportează apariția scheletului lui Ahile, într-o coastă stîncoasă de lîngă Sigeion (la nici 10 kilometri de Troia) unde tradiția plasa de altfel mormîntul lui. Numai o parte din schelet (zice de data asta Filostrat) era vizibilă, și anume doar vreo 10 metri; în cazul ăsta e vorba, evident, de un întreg sit fosilifer, cu numeroase animale. De adăugat că Schliemann a găsit la Troia o vertebră mineralizată a unui cetaceu dispărut din miocen în nivele de locuire umană din secolul XIII.
Arheologic, s-au găsit, într-adevăr, destule fosile pe situri antice, uneori aduse de la mari distanțe. Se cunosc în Mongolia bijuterii din ouă de dinozaur pe situri paleolitice, iar în morminte etrusce (secolul VI î. Hr.), colți de rechin din miocen, montați în aur, și fragmente fosile de copac mezozoic (vechi de 66 de milioane de ani). La Heliopolis, în Egipt, s-a găsit un fel de cabinet antic de inscripții și curiozități, printre care un arici de mare fosil (din eocen, acum 56-39 de milioane de ani) inscripționat cu hieroglife care spun că a fost găsit de un miner din Sinai cam prin vremea lui Tutankhamon. Tot în Egipt, campaniile arheologice din anii ’20 la templele lui Seth cel malefic de lîngă Asyut, pe Nil, au găsit trei tone de oase fosile negre, foarte rulate, depuse ca ofrande. Unele fuseseră împachetate frumos și înmormîntate. Acum douăzeci de ani, oasele astea zăceau încă nedesfăcute în depozite ale British Museum.
Închei cu decorația unui krater (vas în care grecii amestecau vinul cu apa la banchet), produs în Corint la mijlocul secolului VI î.Hr. și aflat azi la Boston (foto aici: http://www.mfa.org/collections/object/mixing-bowl-column-krater-259823). Vasul redă legenda monstrului de la Troia, care, cum povestește și Homer, pustia coasta Troadei. Boardman, Schefold și alte nume mari au văzut pe kraterul de la Boston o schiță naivă și atipică în bestiarul grecesc, a unui cap monstruos (mare aproape cît Heracle, care îl atacă), ieșind dintr-o peșteră neagră. Adrienne Mayor a observat de curînd că, în realitate, desenul este reprezentarea, unică în arta greacă, a unui craniu fosil, expus de eroziune într-un escarpament. Deodată imaginea nu mai e deloc naivă, ci destul de clinică, cel puțin pe bucăți. Se văd articulația mandibulei, orbita goală, premaxilarul fracturat și occipitalul alungit și ascuțit. În ciuda formei de mamifer din terțiar (66-2,5 milioane de ani în urmă – poate girafa uriașă Samotherium din miocen), dinții sînt totuși de reptilă (mulți și fără molari), iar orbitele, de pasăre (cu inele sclerotice) – de parcă pictorul ar alcătui o himeră. Legenda fiind plasată într-un teritoriu cu mare potențial fosilifer, din care cei vechi raportează și alte descoperiri de oase „de eroi“ (vorbeam mai sus de cele ale lui Ahile și Aiax), e în orice caz clar că monstrul de la banchet era de fapt o simplă, dar îmbătătoare, descoperire paleontologică.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons