O fi de la sărbătorile iubirii?
De cîteva zile, mai precis de pe 14 februarie, am intrat cu toții în linia grea a sărbătorilor iubirii. Sînt patru date din calendarul nostru contemporan, care funcționează, deja, ca tot atîtea rachete purtătoare. Valentine’s Day, Dragobetele, Mărțișorul, 8 Martie. Zilele astea își aprind, pe rînd, motoarele – niște culmi ale incandescenței trăirilor din prag de primăvară – și ridică la cer toate senzațiile puternice și amețitoare ale anotimpului înfloririi. Temperaturi oscilante și schimbări bruște ale vremii pe parcursul aceleiași zile, furtuni hormonale, priviri în gol, tresăriri inexplicabile, elanuri care vin din neant, entuziasme rebele, atavisme prăvălite din senin peste momente cît se poate de convenționale, o întreagă procesiune de simptome însoțitoare ale trezirii de după iarnă.
Nu prea mai are nici un rost să ne războim în discuții despre noutatea sau vechimea unora dintre aceste sărbători. Ce e împrumutat recent de la alții și ce vine de la strămoșii daci? Sînt lucruri care contează doar pentru oamenii de meserie, adică pentru cei care se ocupă cu studierea noastră. Cînd transpiră de nervi, în căutarea unei mese libere la un restaurant, cui îi mai pasă acum de noutatea importului numit Valentine’s Day? Oamenii jonglează frenetic cu nori de inimioare colorate, indiferent de explicațiile antropologilor sau ale etnologilor. Sau cine – în afară de specialiști – mai stă să măsoare natura și amploarea răspunsului autohton, prin Dragobete, față de asaltul recent al Zilei Îndrăgostiților? Tradiționaliști, hipsteri, compatrioți de toate felurile găsesc o replică profund mulțumitoare în restaurarea și revigorarea imaginii Dragobetelui. Altminteri, cu sau fără constatări ritos-academice, lumea freamătă din plin la toată succesiunea asta de date. E suficient să privești în jur. Se vede enorm. Iar de simțit, uneori, se simte monstruos.
Iar felul cît se poate de concret în care fremătăm ar merita, totuși, un pic de atenție, chiar și din partea noastră, adică a „fremătătorilor“, nu doar din partea celor de meserie. Pentru că în seara Zilei Îndrăgostiților, în orașele mari, începe un soi de Armaghedon al Iubirii. La București, această bătălie de dimensiuni cosmice – mai ales dacă se-ntîmplă ca-n ziua cu pricina să și plouă – are dimensiunile unui sfîrșit de lume. Iar dacă Divinitatea (natura, pentru liber-cugetători) face în așa fel încît toată ziua să fie și felul ăla sinistru de ploaie amestecată cu cea mai leșinată ninsoare, atunci ai parte de un coșmar universal.
Pe Internet, în rețelele sociale, o lume roz, fuchsia, siclam explodează-n inimioare și texte care mai de care mai însiropate cu cele mai dulci zemuri pe care le-a cunoscut istoria omenirii. Pe străzi, ochiurile de apă care acoperă gropile și denivelările pîndesc, aidoma unor fiare legendare, în așteptarea milioanelor de victime. Poate să te lase Iubi – după ce s a bătut cu bodyguardul restaurantului – la juma’ de metru de intrare, tot calci într-o baltă, tot te stropești pe ciorapi și-ți ruinezi toată seara. La birou, veselie și emoție, toată lumea povestește ce-o să facă mai pe seară, unii strîmbă din nas și zic că toată tevatura asta e o tîmpenie, dar ei înșiși au program intens în seara asta, alții nu mai prididesc cu telefoanele, peste tot pulsează culorile calde, sidefate, ale Zilei Îndrăgostiților, curg glumele cu substrat sexual clocotitor, unele mai haioase, altele mai de canal, proaspăt îndrăgostiții vibrează îmbujorați, familiștii vechi, palizi, dau ochii peste cap și-și spun că trec ei cumva și peste cumpăna asta. Afară, în stradă, claxoanele îți pulverizează timpanele, chiar dacă porți căști de protecție.
Nu mai există mersul în coloane nesfîrșite, bară la bară. Există o singură mașină, lungă de kilometri, zeci de kilometri, în care toată lumea urlă de nervi. Sute de mii de ceasuri de bord luminate multicolor, radiouri de toate felurile, muzici amestecate, știri care te scot din minți, frînturi de discuții, ridicări de ton, foarte rare păstrări dureroase de calm, telefoane la care se țipă, reproșuri izbucnite din oceane de abțineri mai vechi, certuri de la alegerea unui iluzoriu traseu mai bun, într-o nebunie generală, panică erozivă că nu-ți mai țin ăia masa rezervată, și-o dau altora dacă întîrzii cîteva minute, mesaje-surpriză venite de la foști și foste, emoticoane de la partenerul sau partenera unei aventuri de-o noapte – deși nimeni nu mai ține minte să fi schimbat vreun număr de telefon – copii care trebuie luați de la școală, de la pian, de la înot, de la Aikido, de la grădiniță, disperarea de a plăti factura la mobil, uitată de nu știu cînd, că, dacă n-o faci în ora următoare, rămîi fără telefon, și te enervează butonatul, și tastezi altceva decît ar trebui, chestie care te face vînăt de nervi, și trebuie să și conduci, și-ți vine să spargi parbrizul cu telefonul, după care să iei o bîtă de-aia de baseball, cu care să faci praf toate parbrizele nemernicilor care și-au găsit și ei să se vîjîie prin oraș la ora asta, și te invadează o ură fără dimensiuni, o ură cît antimateria din univers, pe care ai vrea-o acum, în clipa asta, aici, să aneantizeze tot, să nu mai fie nimic, măcar să știi o chestie, că toată demența asta va fi înghițită, instantaneu, de întuneric.
Dar nu se-ntîmplă așa. Și-ți vine să ieși afară din mașină, în mizeria aia cruntă, și să urli cît te țin plămînii, spre un cer surd, că tu nu mai poți așa și vrei să se termine totul, acum. Nimic. Nici un rezultat. Totul e la locul lui. Claxoane, noroi, lume care urlă, nervi ca niște proiectile perforante, sms uri pline de reproș că iar ai întîrziat, privirile împăienjenite de ură ale semenilor din celelalte mașini. O fi de la linia asta de sărbători ale primăverii, ale iubirii? Iar linia de-abia a-nceput.