O experienţă mişcătoare

Iar o luăm de la cap, eu şi cărţile mele. Unele dintre ele stau cu mine de patruzeci de ani, scorojindu-se perceptibil sau imperceptibil, cărate fiind de la munte la mare, din oraşe de munte în cămăruţe tropicale. Frigul le-a înţepenit cotoarele şi le-a degerat paginile, dar asta a fost nimic în comparaţie cu umezeala din Louisiana, care a încercat să le dizolve pagină cu pagină, cuvînt cu cuvînt. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, au mai fost şi gîngăniile: micii cari din New York care lăsau pete negre în locurile cele mai ciudate, făcînd ca unele cuvinte să pară în finlandeză; apoi uriaşii gîndaci-iubitori-de-clei-de-legătorie din Louisiana, numiţi eufemistic "gîndaci de palmetto", care găsesc cleiul într-atît de delicios că îşi pot croi drum printr-o bibliotecă, împănată de volume groase, într-o singură vară. Au supravieţuit acestor vicisitudini, bătrînele mele cărţi, dar lucrul care le-a ţinut în viaţă, rupte, muşcate, vampirizate a fost speranţa că, într-o bună zi, eu, proprietarul lor, le voi citi în cele din urmă. Pe unele le-am citit şi mi-au plăcut, iar acestea îşi continuă traiul cu speranţa că le voi reciti. Pe altele doar le-am frunzărit, trecînd prin cîteva pagini sau paragrafe, fără a le mai atinge vreodată. Dar chiar şi aşa, numai şi pentru faptul că le-am atins, tot se luptă ca să rămînem împreună. Mai am şi nişte cărţi franţuzeşti de modă veche, din cele cărora trebuia să le tai paginile pe măsură ce le citeai, dar astfel de cărţi nu se mai fac azi. Prea era din cale afară de indiscret, cînd te uitai la cărţile cuiva, să vezi cît de mult a citit din ele. Bibliotecile multor intelectuali francezi erau pline de cărţi citite pînă la un punct, apoi abandonate. Ştiu, pentru că îmi făcusem obiceiul de a verifica, prin anii '70, cînd frecventam (de distracţie) intelectuali francezi. Unii dintre aceşti intelectuali, cei nu-prea-grozavi, tăiau toate paginile cărţilor noi, ca să pară că le-au citit pe toate. De fapt, aşa puteai deosebi un intelectual francez adevărat de unul "făcut": cei falşi aveau toate paginile cărţilor lor tăiate. Cei adevăraţi tăiau doar atît cît citeau. Dar să revenim la cărţile mele: iar se mută, un eveniment care, în viaţa unei cărţi, este echivalentul unei tragedii omeneşti de mari proporţii, precum divorţul sau un stop cardiac. Cărţilor nu le prea place să se mişte după prima mutare pe care o fac, echivalentul naşterii la om, care este cea de la librărie către o casă. Nu le pasă dacă sînt trambalate de pe raft pe canapea, dar asta este limita lor maximă de toleranţă la distanţă. Cărţile sînt burgheze, precum pisicile, le place cel mai tare să moţăie şi să fie răsfoite (la pisici, să fie scărpinate). Fiul meu, care avea şi el o mulţime de cărţi înainte de a se muta la Portland, mi-a fost înaintaş în chinul decizional: ce cărţi să ia cu el, ce cărţi să pună la păstrat şi de care să se despartă. A fost instructiv să-l vezi agonizînd asupra fiecărei cărţi, de parcă atunci ar fi citit-o. Mă rog, poate asta a şi făcut. A suferit atît încît este ca şi cum ar fi făcut-o. A fost instructiv să-l urmăresc trecînd prin acest proces, dar nu m-a ajutat prea mult. Întîi, eu am mai multe cărţi decît el, şi doi, eu sînt cărturar profesionist, ceea ce implică anumite datorii faţă de cărţi, în special cele scrise de scriitori pe care-i cunosc, unii dintre ei adevăraţi prieteni, care mi-au dat dedicaţii personale, deştepte, iubitoare sau acide. Aceste cărţi nu numai că strigă la mine într-un mod foarte personal, dar sînt şi pline de vinovăţie. Pe unele le-am citit şi le-am găsit minunate (toţi prietenii mei sînt geniali!), dar pe altele doar m-am prefăcut că le citesc şi, deşi scriitorii nu ştiu acest lucru, cărţile lor ştiu. De aceea stau acum aici, scriind acest SOS, într-o tranşee între turnuri de cărţi pline de reproş. Le aud implorînd milă în mai multe limbi ale pămîntului, o plîngere înceată, monotonă, care-ţi sfîşie inima şi care înseamnă un singur lucru: undeva, într-o altă casă, cineva mută cărţile scrise de mine, nutrind exact aceleaşi gînduri. P.S. Ultima carte a lui Andrei Codrescu, Mesi@, ediţia a doua (Polirom), vrea să se mute, indiferent ce spune autorul.