O excursie în munţii Chiricahua

Un prieten mi-a relatat o situaţie demnă de interes. Fratele său – aflat de mai mult timp în Canada şi, paradoxal, bine situat acolo socio-profesional – găsea adaptarea la modelul cultural occidental extrem de dificilă, iar, pînă la un punct, de-a dreptul inutilă. La ce îţi foloseşte însuşirea completă a unor norme mentale de existenţă preponderent ipocrite? – raţionase tînărul român prins în încleştarea şocului civilizator. Convingerea sa fermă – obţinută după o experienţă canadiană semnificativă – era că vesticii, în copleşitoarea lor majoritate, rămîn nişte indivizi fundamental falşi, rupţi de autenticitatea trăirilor primordiale, prezumtiv nealterate în zonele „arhaice“, cum ar fi spațiul nostru, bunăoară. Exemplul pe care amicul mi l-a dat – din recuzita empirică a rudei emigrate – m-a tulburat, declanşîndu-mi (anamnetic) epifanii personale, bănuite ascunse în negura timpului. Compatriotul captiv în procesul naturalizării forţate se arăta deranjat de entuziasmul (infantil?) al canadianului (americanului) faţă de natură. Spunea interlocutorul meu că un simplu pescuit la sfîrşit de săptămînă declanşează, în acea lume, adevărate epopei psihologice. Evadat din biroul unde îşi duce prizonieratul social al celor cinci zile din şapte, vesticul transatlantic vrea să regăsească în week-end – după modelul proustian – tot timpul pierdut. El porneşte veritabile expediţii mitologice, tratînd banala ieşire în natură (la 50 km de casă) ca pe o odisee homerică. Pentru pescuitul (iluzoriu) într-o baltă de cîmpie, pregăteşte minuţios lansetele cu laser şi năvoadele cu semnal electronic, echipîndu-se totodată în costumaţii extraterestre, pline de accesorii terifiante. Nu lipsesc, desigur, combinezoanele de scafandru, vestele antiglonţ, extinctoarele, trusele de prim-ajutor, binoclurile, camerele de luat vederi, computerele, antenele parabolice şi, uneori, shotgun-urile cu cartuşe dum-dum. Înaintea copacului îmbătrînit sau a cabanei părăsite, din mijlocul unei pădurici, individul occidental nu încetează să se minuneze, scoţînd sunete guturale şi icnete de admiraţie extatică. Face poze buruienilor sălbatice şi omizilor din arbori, ţipînd isteric la cel mai mic semn de viaţă forestieră. Românul ajuns subit în acest context rîde mai întîi humuleştean, după care, evident, cade în disperare suicidală.

Simpaticul dialog amical mi-a trezit – cum ziceam – amintiri proprii, cărora, pînă în prezent, nu le-am acordat atenţia cuvenită. Spre sfîrşitul stagiului meu american, nişte colegi de la Universitatea arizoniană m-au invitat (împreună cu soţia) într-o excursie caracterizată ca „mirifică“, prin pădurile sudice ale faimosului stat deşertic. Profesorul (organizator) şi consoarta sa erau două persoane admirabile, cu simţul umorului şi pline de generozitate. În buna tradiţie americană, ei pregătiseră Jeep-ul cu care urma să călătorim ca pentru un safari african, deşi popasul preconizat nu se afla decît la două-trei ore de oraş. Eu însumi am fost dotat cu binoclu, puşcă (pe care nu am luat-o, totuşi, niciodată din portbagaj) şi vestă vînătorească. Pe măsură ce ne apropiam de Munţii Chiricahua (finalitatea turistică a traseului), tensiunea creştea, profesorul şi soţia lui (care îşi zîmbeau complice în mod frecvent) promiţîndu-ne un spectacol nemaivăzut. Apogeul experienţei părea să fie o întîlnire (de gradul trei?) cu un animal (?!) unic în lume – datorită semnului particular ce i fusese dat de natură. Misterul rămînea însă total, nimic din identitatea bizarei vietăţi nefiindu-ne dezvăluit în avans. După ce am intrat pe un drum „forestier“ (în termeni americani, pentru că, în realitate, era vorba despre o rută puţin mai strîmtă decît apropiata autostradă), profesorul a încetinit în mod vizibil, devenind extrem de concentrat. Doamna – veritabil copilot şi partener de enigmă – păstra, la rîndul ei, o tăcere patetică. Deodată, Jeep-ul s-a oprit brusc, inerţia proiectînd pălăria de latifundiar a femeii direct în parbriz. Profesorul a răcnit paralizant, arătîndu-ne agitat, în zare, nişte puncte maro. „Iată-le!“ strigă el. „Burticile albe! Burticile albe!… Să nu le rataţi, pentru numele lui Dumnezeu!… Pregătiţi aparatele de fotografiat!“ Nu voi insista pe misterul julesvernian, întrucît nu doresc să creez palpitaţii bunilor mei cititori. „Burticile albe“ nu erau altceva decît nişte căprioare arizoniene care aveau, ca semn distinctiv, o pată (albă, desigur) pe abdomen. Ele alergau mereu în grup şi, cînd săreau, îşi dezvăluiau, pentru o clipă, imaculata blăniţă de sub coadă, care le făcuse atît de celebre în America. Momentul trebuia imortalizat cu orice preţ pe peliculă, în viziunea profesorului-ghid. Nu animalul în sine se dovedea interesant, ci „burtica albă“, arătată, e drept, cu nespusă parcimonie.

Nu mai reţin dacă visul gazdei noastre s-a îndeplinit în acea stranie excursie alături de doi musafiri nedumeriţi, dar ştiu sigur că prietenul nostru, asemenea multor altor occidentali, trăia, în clipele respective, tensiunea unei căutări de identitate. Trebuie să înţelegem că, în interiorul universului postindustrial, experienţa sacră este un lux. Lumile pragmatice, ale obsesiilor economice şi acumulărilor materiale, sînt nişte universuri profane, unde sinele se depersonalizează constant. Oamenii de aici suferă astfel într-un mod subliminal și, ca atare, obscur. Suferinţa lor se vede în entuziasmul bizar de localizare a naturii arhetipale, uneori, în decoruri artificiale. Așadar, listen to me, pals, cît timp noi încă mai avem avantajul „arhaismului“, să nu le luăm prietenilor noștri din „postmodernitate“ bucuria de a fotografia cîte o zburdalnică „burtică albă“! 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons