O dramă publicistică

Am scris în mai multe rînduri despre nenorocirile abătute, inevitabil, asupra practicantului riguros al facerii de bine. Nu am nici o îndoială (am văzut prea des fenomenul în strălucita sa desfășurare, nu pot să mă înșel!) că bunele intenții constituie pavajul spectaculos al unui scurt traseu către iad. Mă așteptam, recunosc, să-mi dea dreptate oamenii, dar nu am bănuit vreodată că m-ar putea acuza cineva de… cobit, tocmai pentru exactitatea observațiilor mele din respectivele texte. Am pățit-o însă recent, și încă într-un mod suprarealist. Îl întîlnesc, la un moment dat, intempestiv, pe faimosul (în urbe) publicist O.M. El este editorialist la un important ziar regio­nal și, totodată, realizator de talk-show-uri socio-politice la cel mai titrat post local de televiziune. Arăta jalnic, de parcă ar fi fost hăituit: ochi exoftalmici și injectați, aer de fugar rătăcit, haine îmbrăcate neglijent, păr vîlvoi, degete tremurătoare, gesturi convulsive, grimase sardonice irepresibile, căutătură piezișă, sugestie de delabrare. „Ai cobit“, mi-a strigat în loc de salut. „Ai cobit infernal, meștere al relelor prevestiri!“ Am afișat, desigur, o mină consternat-năucită. Deși vizibil tulburat, publicistul s-a oprit și a început să turuie în cascadă: „Îți citeam, acum două săptămîni, articolul «Bunătatea și riscurile ei» din Istoreme și mă distram stupid, mirîndu-mă de natura paradoxală a vechiului dicton stoic Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită!“ L-am privit, în continuare, pe straniul meu interlocutor cu profundă perplexitate. Și care era problema?

„Nu fi așa uimit!“, reveni el acuzator. „Ai funcționat ca o cobe prin hermeneutica ta! Citesc, imediat după Istoreme, în ziarul unde am rubrică, despre cazul disperat al unei familii din Plopești, căreia i-a ars gospodăria. Redactorii cereau cetățenilor dispuși să facă donații, în bani ori obiecte, să vină direct la sediul trustului pentru a-și manifesta solidaritatea, întrucît plopeștenii amărîți nu aveau nici măcar posibilitatea utilizării conturilor bancare. M-a lovit mila și țuști la redacție. Acolo, secretara (care mă știe de ani de zile) joacă rolul de gazdă și principal dispecer. Parcurge tot protocolul. Vai, domnule M., ce gest frumos! Bieții săteni zdrobiți de soartă vor fi plini de gratitudine întreaga lor viață! Vai, cîtă generozitate! Mîine dimineață publicăm numele dumneavoastră în capul listei de donatori și vom menționa cuantumul sumei oferite. Lăsasem, e drept, multișori bani. Totuși, publicitatea mi se părea aici de un prost gust strigător la cer. Nu doream lauri, venisem să ajut din compasiune sinceră, genuină. O rog, prin urmare, insistent, pe doamna secretară să nu dea în vileag identitatea mea și să transmită, pur și simplu, banii nevoiașilor din Plopești. Dacă se cereau evidențe contabilicești, să mă treacă, eventual, la categoria binefăcător anonim. Femeia m‑a asigurat că va proceda întocmai, clipindu-mi complice din ochi. Am plecat cu sufletul ușor ca un fulg. Simțeam că devenisem plăcut în fața lui Dumnezeu. Ce minune să fi murit atunci! Aș fi zburat direct în Rai și evitam astfel Purgatoriul actual…“

„În ediția de a doua zi a cotidianului“, a țipat deodată, în plină stradă, O.M., „ce să vezi!? Poza mea – mare – pe prima pagină, însoțită de nelipsitul, în presă, textuleț explicativ: «Un bărbat necunoscut (foto) a dăruit remarcabila sumă de 1500 de euro sinistraților din Plopești. În numele beneficiarilor, colectivul nostru redacțional îi mulțumește călduros!». Îți dai seama că toată suflarea, toți nătărăii și toate fufele, chiar și preșcolarii analfabeți mă cunosc în acest oraș!!! Absolut logic, deși fatalmente absurd, a naibii logică și a naibii fatalitate, după încă o zi, cei din presa concurentă îmi publică, la rîndul lor, imaginea, comentînd ironic: «Așa-zisul ziar-fanion al zonei nu-și știe propriul colaborator, realizatorul TV O.M., pe care îl numește, cităm, un bărbat necunoscut. În plus, divulgă faptul că editorialistul în cauză operează, suspect, cu sume mari de bani». Atît le-a trebuit celorlalți jurnaliști, fie ei de hîrtie ori de audiovizual. Sarabanda se declanșase cu succes. Unii au anunțat că am dispărut de acasă, existînd suspiciuni că aș fi vrut să-mi pun capăt zilelor, alții că am delapidat o sumă exorbitantă în valută și că sînt căutat de DNA cu mandat de aducere. Postul meu de televiziune a dat la știri, din surse medicale, că aș suferi de o boală gravă și că aș avea nevoie urgentă de ajutor financiar din partea populației. Taică-meu m-a sunat, îngrozit, din Adjud. Auzise că aș fi dat colțul. Nevastă-mea a luat copiii și a plecat la socri, învinuin­du‑mă că am jucat banii familiei la păcănele și, dator vîndut fiind, am inițiat demersuri pentru a-mi schimba identitatea.“

„Pînă și pisica mea, Esmeralda“, a continuat moderatorul TV trist, „m-a mușcat azi dimineață de ceafă, deoarece – sînt convins – nu m-a recunoscut… Uită-te și tu! De cîteva minute, sînt urmărit agresiv de polițaii ăia cu mutre de mardeiași.“ Am privit în direcția indicată de O.M. și am observat, într-adevăr, doi oameni ai legii îndreptîndu-se amenințător înspre noi. Editorialistul m-a abandonat subit, apucîn­d-o la sănătoasa. Unul dintre supraveghetorii liniștii publice a scos pistolul din dotare și, executînd foc de avertisment în plan vertical, a urlat animalic: „Stai pe loc! Trag, nu mișca!“ Omnișor Molcățeanu însă părea să aibă motor la spate. Alerga de rupea pămîntul, precum C.L. în timpurile lui bune… Aoleu! Ce-am făcut? Trebuia să spun O.M. fugea aidoma lui Carl Lewis odinioară. L-am deconspirat pe greu încercatul publicist! Oare ce efecte va avea nesăbuința mea asupra nefericitului Omnișor?

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.