O coborîre în gulyás

Amicul meu, Nero Plantagenel, profesor universitar la Istoria marilor descoperiri științifice ale umanității, mi-a trimis recent un schimb de e-mail-uri colective din interiorul grupului închis de specialiști din cadrul facultății sale. A precizat, cu veselie (am avut senzația!), în preambulul mesajului lui: „Pentru textele tale suprarealiste din Dilema veche, iată puțină realitate academică, sinceră, necontrafăcută.“ Am citit, atent, cearșaful de textulețe aparținînd unor universitari foarte serioși, din care voi reproduce, mai jos, cîteva ad litteram. Am schimbat numele celor implicați cu niște alias-uri ce marchează dominantele lor identitare, așa cum le-am dedus eu din opiniile exprimate acolo. În plus, am introdus diacriticele, absente, se știe, în general, din spațiul electronic. Nu de alta, dar n-aș vrea să mă transform în exponentul „minunatei“ lumi noi, în care limba română, pe lîngă multele-i „exproprieri“ brutale, să-și piardă și ultimele însemne de autonomie. (Apropo, un coleg dintr-o zonă universitară diferită tocmai mi-a relatat un caz uluitor, de acest tip, trăit de el însuși la un examen recent: o tînără studentă i-a scris lucrarea-test – de mînă, se înțelege, și în limba română – complet fără diacritice! Pînă și numele ei era redactat astfel, devenind, din Tița Scîrțanu, nimic altceva decît Tita Scirtanu. Enfin, îmi spun, folosind faimoasa sintagmă a lui Lewis Carroll: „You are old, Father William!“ „Ești bătrîn, Taică Will!“ Lasă așadar comentariile defazate și vezi-ți de anacronismele tale caraghioase și de neînțeles!)

Să revenim însă la e-mail-uri. Totul pornise, aparent, de la mesajul unui vizionar al grupului, pe care îl voi identifica drept Înțeleptul, mesaj profund reformator în privința derulării examenului de licență. Profesorul propunea, destul de vehement, o unificare „estetică“ a disertațiilor prezentate de studenții absolvenți: „Nu mai merge în felul ăsta! Parcă am fi la circ atunci cînd examinăm cu lucrările pe masă. Sînt legate în fel și chip. Unele cu arcuri, altele în piele. Nu doar eterogenitatea modului de legare deranjează, ci și culorile în care ea este făcută. Arcurile acoperă o arie cromatică terifiantă – de la verde, roz, mov, auriu și negru la portocaliu, roșu, galben, albastru, alb, maro, gri etc. etc. Ei bine, aceeași grotescă varietate se regăsește, la scară mare acum, pe tezele legate în piele. Ca profesor-examinator, preiei pe retină, vrînd-nevrînd, paleta scelerat-divergentă de nuanțe dintr-o pictură infernală, semnată, eventual, de Bosch. Dacă ai sensibilități, poți cădea în epilepsie de la jocul, aproape stroboscopic, de culori. Trebuie să impunem deci eliminarea lucrărilor cu arcuri și legarea lor obligatorie în piele, necesarmente roșie, întrucît nu văd o nuanță mai nobilă, mai elegantă, mai cuceritoare decît aceasta.“ Primul răspuns de pe listă a fost unul răutăcios, insidios, al unui profesor pe care îl voi numi Cinicul: „Am impresia că stimabilul și derutatul nostru coleg își dorește revenirea la vremuri de tristă amintire, nu numai prin excesul uniformizator, ci și prin fermecătoarea culoare aleasă. Roșu, dragi prieteni, roșu…“

„Care-i treaba cu roșu?“, a întrebat imediat Înțeleptul, vizibil iritat. „Păi, uite care-i!“, a revenit Cinicul agresiv, lipsit de tentația esopică anterioară. „E culoarea comuniștilor din care te tragi. Culoarea marasmului, a dezastrului național, a colapsului. Mă mir că nu dorești să-i trimiți pe studenți în Gulaș!“ „Gulaș?!“, a sărit o a treia voce (feminină) – a Luptătoarei neconcesive, mi s-a părut. „Gulaș, ai? Pentru informarea dumitale, vorbim despre Gulag. Acesta-i nivelul, doamnelor și domnilor, în Universitatea autohtonă contemporană! Sfertodoctism. Ne plîngem că studenții sînt slabi, dar uite cine i îndrumă! Impostorii!“ Cinicul a replicat înfuriat: „Îți dai seama, madam, că a fost o scăpare de tastare! Ignoranta nefericită ești tu!“ S-a întors brusc și Înțeleptul: „Sînteți o adunătură de khmeri roșii, de bolșevici împuțiți! Nu eu care am certificat de revoluționar, golanilor!“ Cinicul: „Prin urmare, tu, singur, reprezinți o adunătură, dacă te compari, contrastiv, cu noi toți laolaltă! Învață să scrii, repetentule!“ Înțeleptul: „Porcule, te prind eu la școală! La o confruntare bărbătească!“ A mai intervenit o voce feminină, Lozincarda: „Vai, discutăm o chestiune atît de importantă – modul de prezentare a lucrărilor de licență –, iar voi deturnați dialogul! Nu realizați că, într-o asemenea decizie, stă soarta învățămîntului românesc? Sînteți iresponsabili, ați abandonat apostolia universitară! Întoarceți-vă la fondul problemei! Da, de o mie de ori da: cum să legăm dizertațiile pentru a da distincție examenului? Precizez că eu nu mi voi trăda menirea!“

M-am oprit, întrucît am zărit niște mesaje scurte, mai jos, cu „fă“, „bag“ sau „oli“ și mi-am pierdut interesul. Fierb însă la foc mocnit, de cîteva zile, să lansez discuția reformatoare și în facultatea mea. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.