O carte cu şapte peceţi

20 aprilie 2006   TÎLC SHOW

despre politica energetică a statelor occidentale Întrucît trăim într-o inflaţie de summit-uri, de ce nu şi unul energetic? La Berlin, Angela Merkel a convocat la 3 aprilie miniştri, manageri de vîrf, protectori ai consumatorilor şi alte somităţi. Cancelarul Republicii Federale i-a invitat să participe la un "vîrf", menit să stabilească modul în care Germania ar face bine să-şi organizeze pe viitor aprovizionarea energetică. Reuniunea a avut loc în condiţiile în care preţurile pentru curent electric, gaze şi ţiţei au explodat pretutindeni, iar nemulţumirea direct proporţională a consumatorilor a atins în Germania cote fără precedent. Cu probleme similare se confruntă şi alte puteri occidentale. Bunăoară SUA. Futurologii - vai, ce cuvînt încărcat - precum şi mai puţin misterioşii lor colegi, politologii, se ceartă de o bună vreme pe marginea cauzei viitoarelor războaie care ne vor devasta planeta. Unii cred că le va declanşa apa. Şi arată cu degetul spre mai degrabă obsesivul decît deşerticul Orient Mijlociu. Alţii sînt siguri că bătăliile viitoare ni le va rezerva penuria de energie. Cu atît mai mult interes s-a acordat summit-ului organizat de şefa executivului berlinez la începutul lunii aprilie. Tema reuniunii - alăturîndu-i pe fruntaşii politici şi economici ai Germaniei - vizase stabilirea strategiei menite să asigure pe viitor securitatea energetică a Germaniei. În chestiune fusese în primul rînd identificarea combinaţiei optime de energii şi combustibili, de care ar trebui să beneficieze în următorii ani Republica Federală. Participanţii au abordat, de asemenea, subiectul depistării prezumtivelor ţări sigure, din care ar urma să fie importate acestea, precum şi stabilizarea preţurilor percepute pentru energie. Atît doar că aceste ţări "sigure" tind să dispară văzînd cu ochii. E bunăoară cazul Rusiei, care a demonstrat recent că ştie, la nevoie, să metamorfozeze materiile sale prime, prefăcîndu-le cît ai zice peşte în ditai arma de şantaj, de întrebuinţat între altele pe frontul rebelei Ucraine. Dacă energiile convenţionale sînt din ce în ce mai greu de procurat în condiţii civilizate - în speţă la adăpost de manipulări şi presiuni politice - nu puţini experţi pledează în favoarea reîntăririi unei surse mult diabolizate în discursul politic corect al stîngii vest-europene. Or, soluţia salvatoare la îndemînă, recursul la energia nucleară, a rămas, iată, extrem de controversată, ideologic, politic şi economic în Germania. Atomul s-a trezit chiar şi mai rău famat decît în anii '90, după ce precedentul guvern de stînga, social-ecologist, a hotărît închiderea pe termen lung a reactoarelor germane şi nu s-a dat în lături să arunce în bătălie argumente de genul Cernobîl, pe cît de tari, propagandistic, pe atît de discutabile, avînd în vedere calitatea ieşită din comun a securităţii centralelor nucleare germane. Dar, dată fiind explozia preţurilor petrolului şi gazului metan, formaţiunile conservatoare au relansat discuţia privind amînarea abandonării energiei atomice, spre masiva iritare a social-democraţilor - partenerii juniori ai actualei mari coaliţii guvernamentale germane. Înaintea întrunirii berlineze, social-democraţii ceruseră imperativ ca tema energiei nucleare să fie exclusă de pe ordinea de zi a summit-ului organizat de Merkel. Ceea ce nu l-a împiedicat pe ministrul german al economiei, creştin-socialul Michael Glos, să recuze această revendicare şi să ceară participanţilor la întrunire "să evite barierele ideologice", de natură să obstrucţioneze discuţia privind garantarea unei aprovizionări energetice sigure. Ţinînd cont de interesele financiare şi economice majore, care se leagă de viitorul concept energetic al Germaniei, era limpede din capul locului că dezbaterea amorsată, în mod salutar, de cancelar se va putea purta la adăpost de lovituri prin ricoşeu. Precedentul guvern german de stînga nu s-a mulţumit să vitregească reactoarele nucleare, ci a şi răsfăţat din răsputeri companiile, livrînd energii regenerabile. Aceste firme se tem, fireşte, că sînt pe cale să-şi piardă privilegiile. În răstimp, reprezentanţii ramurilor industriale, foarte dependente de aprovizionarea energetică, ameninţă să-şi mute fabricile în străinătate, în ţări în care preţurile pentru combustibili sînt mai accesibile. La rîndul lor, furnizorii naţionali de energie sînt supuşi unor crescînde presiuni politice şi refuză orice amestec şi orice subvenţionism în domeniul preţurilor realmente foarte mari pe care le percep în prezent. În fine, un rol deloc neglijabil îl joacă în actuala dezbatere şi aspectul ecologic, organizaţiile de protecţie a mediului militînd dinamic pentru favorizarea în continuare a energiilor alternative în dauna celor fosile. Or, elementul-cheie al ecuaţiei pare să fie şantajul energetic, la care sînt ori ar putea fi supuse ţările occidentale, cu ajutorul petrodolarilor. În reacţie la conflictul iscat peste ocean de intenţia Casei Albe de a atribui unei firme arabe controlul asupra unui număr de şase mari porturi americane, diverse ţări islamice din Orientul Apropiat şi Mijlociu au început să ameninţe SUA. Ţările cu pricina doresc să-şi folosească rezervele imense de dolari pentru a exercita presiuni politice asupra administraţiei din Washington. În reacţie, America ar putea riposta prin măsuri protecţioniste, de felul celor cu care a avertizat recent senatorul de New York Charles Schumer, în cursul unei vizite efectuate în China. La Beijing, congresmanul american le-a cerut gazdelor sale să liberalizeze cursul yuanului, deci al monedei chineze, reliefînd că, în caz contrar, SUA ar putea spori taxele pentru importuri din China. Ca ecou al tensiunilor iscate de ambiţiile nucleare ale Teheranului, Iranul încearcă la rîndul său să pună pe picioare o bursă petrolieră, care să se bazeze pe euro şi să renunţe la exprimarea preţului ţiţeiului în dolari. Ca şi ameninţarea Băncii Centrale a Emiratelor Arabe Unite, de a converti 10 la sută din rezervele sale de devize din dolari în euro, iniţiativa iraniană exprimă o similară tentativă de punere la încercare a puterii economice americane. La baza ei se află ideea unei virtuale treceri a lumii arabe şi islamice de la petrodolari la petroeuro, ceea ce ar echivala cu o modificare de proporţii a pieţii globale menite să exercite presiuni enorme asupra monedei americane şi a SUA. Cu un şantaj similar s-ar putea confrunta oricînd şi puterile europene, net mai docile în faţa revendicărilor orientale şi mult mai vulnerabile la expansiunea uriaşilor asiatici decît americanii. Motiv pentru care liderii occidentali de pe ambele maluri ale Atlanticului au obligaţia urgentă de a-şi concerta poziţiile şi de a găsi un răspuns adecvat la dilema privind asigurarea creşterii economice a societăţilor deschise, astfel încît foamea de energie a ţărilor apusene să nu le aducă în situaţia de a-şi vinde libertatea. Pe moment, politica energetică a statelor occidentale riscă din păcate să rămînă o carte cu şapte peceţi.

Mai multe