O bagatelă înainte de masacru

15 februarie 2012   TÎLC SHOW

Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine. În sinistroza actuală, el suna ca o bagatelă care, comentată în Dilema veche – cu totul altceva decît revista lui Camil Petrescu, Fotbal, din 1937... – ar fi fost, probabil, o inadecvare suspectă de frivolitate sau de un subiectivism pro domo. Azi, după nenorocirea de la Port Said, apare ca o bagatelă înainte de un masacru, imposibil însă de a o bagateliza.

Concret: António Lobo Antunes (unul dintre romancierii mei preferaţi şi pentru cum ştie să facă o publicistică personală) a acordat prestigiosului ziar spaniol El País un interviu în finalul căruia dezvăluia că „pentru mine sînt patru lucruri importante în viaţă: cărţile, prietenii, femeile şi Messi“. Cine? Messi, fotbalistul Barcelonei? Exact. Asta nu era de ajuns. Antunes mergea pînă acolo încît putea emite, odată cu un oftat: „Ah, dacă aş putea scrie aşa cum joacă Messi!...“

Am decupat din Gazeta Sporturilor de marţi 17 ianuarie 2012 această relatare şi am pus-o în colecţia mea de declaraţii capitale, decis, repet, să n-o comentez, să-i păstrez, pudic, extravaganţa. Căci, dintre toţi scriitorii pasionaţi de fotbal, parcă nici unul nu a dus „nebunia“ pînă aici; să fac o listă?

Nici Camus, cel care a avut insolenţa, rizibilă azi, de a afirma că tot ce ştie despre morală a dobîndit pe un stadion, în poarta unei echipe de fotbal, cel al cărui microbism îl scădea în ochii intelectualilor eminenţi,

nici Llosa, care, într-o pledoarie pentru fotbal, să fie 30 de ani de atunci, mărturisea fără jenă că, la Mondialul din Spania, luat de vîrtejul evenimentelor, îşi pierduse manuscrisul unui roman,

nici Montherlant, care ştia de tînăr ce-i un şut sănătos, nici Sábato, nici Saramago, topiţi după pramatia asta numită plat „balon rotund“,

nici Sebastian, ca să venim acasă, cel care îşi permitea să polemizeze cu Nicolae Iorga, explicîndu-i frumuseţea acestui joc de neînţeles pentru savantul oripilat de bărbaţii aceia care apăreau, neruşinaţi, în chiloţi,

nici, mai aproape, Mazilu, Mirodan, Fănuş, oricît de zurlii şi zurbagii în rubricile lor fixe (îi adaug pe Nicolae Manolescu şi D.R. Popescu, supercompetenţi oral),

nici unuia nu i-a venit să spună şi să semneze că ar vrea să scrie precum jucau Di Stefano, Kopa, Maradona, Ozon, Dobrin, sau cine mai vreţi...

Ce-o fi fost în mintea lui Antunes? Excentricitate? Frivolitate? Neseriozitate?

Pauză de gîndire. 

„...Astea-s întrebări după Port Said?“ (îi aud pe toţi amicii care, de o viaţă, să fie 45 de ani, mă compătimesc, amabili de n-au încotro, pentru că-mi consum pixurile şi ideile în cronică sportivă). „Fotbalul a ajuns nenorocirea lumii şi dumneata vrei să acceptăm că Messi face parte dintre valorile vieţii? Pentru ultima oară, te somăm să fii serios şi să ne laşi în pace cu Antunes al dumitale!“

Îi aud, mă supun şi, chiar în numele seriozităţii, al adecvării la obiect, mă declar gata să-i expun portughezului punctul meu de vedere, oarecum polemic: Messi al nostru e formidabil fiindcă îi are lîngă el pe Xavi şi Iniesta. Fără ei, ai văzut ce se întîmplă, Barcelona pierde titlul.

Mai serios nu pot fi; rămîn marcat pe viaţă de ingratitudinea unui destin care s-a opus să fiu redactor la „Fotbal, săptămînal pentru deprinderea jocului curat în sport, artă şi literatură“. 

Mai multe