O acoladă temporală
Am o slăbiciune pentru transcendentaliștii americani, în speță pentru Ralph Waldo Emerson și discipolul lui cel mai apropiat – Henry David Thoreau. Îi și „predau“ de altfel, cum se spune în lumea universitară, masteranzilor de la Studii Americane. Mă întorc periodic la scrierile lor din secolul al XIX-lea cu o plăcere nedisimulată. Apetența aceasta pentru niște autori destul de complicați este, mărturisesc deschis, stranie. E stranie, întrucît nu sînt un adept autentic al ideologiei transcendentaliste (nu aplic adică învățăturile sale în viața de zi cu zi) și, în plus, i-am crezut mereu pe reprezentanții curentului niște gînditori – fascinanți cu siguranță, dar mai curînd utopici. Bănuiesc faptul că misterul atracției derivă tocmai de aici: din vechea poveste a „contrariilor care se atrag“. Mă rog, nu despre enigmele mecanismelor proprii de selecție intelectuală doresc să vorbesc astăzi! I-am amintit pe Emerson și Thoreau, pentru că ei menționează, înaintea unor filozofi europeni cu notorietate în lumea modernă (un exemplu ar fi Friedrich Nietzsche!), rolul alienant al statului (și, prin iradiere, al societății în general) în viața fiecărui individ. Pe scurt, cei doi (mai întîi, maestrul Emerson, apoi, chiar mai radical, elevul Thoreau) susțin că existența socială îi corupe (îi pervertește) omului menirea primordială, naturală, spirituală (de ființă superioară), transformîndu-l într-un sclav al instinctelor (simțurilor) elementare. Insul ajunge un prizonier al corporalității, lipsit de vocația spiritualului.
Mai precis, se arată inapt de exercițiul raționalității și, ca atare, depersonalizat, dezumanizat, deposedat de identitate și golit de vitalitate. Cu precădere, Thoreau insistă pe un silogism, trebuie să recunoaștem, cuceritor. Urmăriți, ne îndeamnă el în eseurile lui și, de asemenea, în Walden, modul în care se stabilește legătura așa-zicînd „istorică“ dintre om și societate! Este o interacțiune strict corporală. Statul (prin instituțiile sale și, totodată, prin structurile socio-economice generate de către existența socială) te obligă să muncești în interesul său exclusiv. „Interesul“ tău personal se dovedește a fi aparent: primești anumite sume de bani în schimbul eforturilor făcute, bani ce te ajută să supraviețuiești fizic, la nivel de ființă animală, fără nici un beneficiu spiritual, i.e. superior-uman. Dacă te vei răzvrăti, într-un fel ori în altul, împotriva ordinii date a lucrurilor, vei fi pedepsit, din nou, fizic, pe același „palier“ al ființei animale, fiind condamnat fie la sărăcie lucie, fie la închisoare. Așadar, în ambele cazuri, în cel al răsplatei (pentru obediență) și în cel al sancțiunii (pentru recalcitranță), cetățeanul constituie, pentru sistemul social căruia îi aparține, doar o entitate „corporală“, cu instincte și simțuri pasibile de „stimulare“ sau, dimpotrivă, de „coerciție“. Omul devine o „mașină“ supusă exploatării și destinată, ultimativ, casării. Sînt convins că, trăind în prezent, Thoreau nu s-ar fi sfiit să caracterizeze aceste operațiuni drept unele de „robotizare“ și „lobotomizare“.
Vă întrebați, desigur, ce m-a apucat. Nu o ducem suficient de rău? Nu sîntem destul de săraci și nevoiași în toate cele? Ne mai trebuie acum și o lecție de transcendentalism american, de invitație discretă, cum ar veni, la austeritate și stoicism? Păi, nu ne-a făcut statul român, cu politicienii lui vestiți, în ultimii șaizeci de ani (să nu uităm mizeria din comunism!), mai „transcendentaliști“ decît însuși Emerson, părintele filozofiei în cauză? Putem admite, cu desăvîrșire, că, de atîtea lipsuri cronice, am ajuns numai „spirit“, „corporalitatea“ noastră, adică bunăstarea de odinioară, eterizîndu-se în negura timpului. Probabil că și lui Thoreau i-ar fi plăcut să trăiască în Români(c)a finalului de veac XX și debutului de secol XXI! Ar fi avut ocazia să observe Spiritul esențializat înălțîndu-se, monumental, peste munții și văile unui trupușor național tot mai sfrijit și mai epuizat, cu instinctele reduse (forțat!) la zero! Nu vă condamn dacă ați gîndit asta. Vă dau chiar întru totul dreptate. Trebuie totuși să știți că mi-am amintit de transcendentaliști nu pentru a oferi un model de conduită (în care, cum afirmam deja, nu cred neapărat, deși îi apreciez coerența intelectuală!), ci pentru a sesiza o anomalie a lumii actuale, anomalie ce le dă, necondiționat, dreptate. Am urmărit o emisiune (România, te iubesc!) unde era prezentată explozia remarcabilă de tehnologie din țara noastră. Tineri IT-iști excepționali, se pare, inventează, într-un ritm accelerat, programe informatice sclipitoare, care revoluționează viața oamenilor. M-am bucurat enorm inițial, pentru ca, ulterior, să fiu complet derutat. Cui îi erau destinate formidabilele programe? Strict confortului personal al individului (cum să găsești repede o masă liberă la restaurant, un loc de parcare, un spațiu de relaxare, un cadru dedicat amuzamentului ieftin etc.). Vizualizam acolo o tulburătoare revărsare de inteligență în compulsia de a obține niște banale utilități. Sesizam geniul pus în slujba viețuirii mediocre, materia cenușie subjugată necesităților intestinului gros și etern nesătul.
Ei, dragii mei, abia un asemenea reportaj ar reuși, mă tem, să-i scoale, concomitent, pe Emerson și Thoreau, din „somnul cel de moarte“…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.