Numărătoarea frunzelor
Pe geamul meu văd o salcie. Nu ştiu dacă e modelul plîngător, însă nu mi s-a părut niciodată tristă. Ea însă mă întristează pe mine (pentru că mi-o aduc aminte pe ea mică şi pe mine tînăr) şi pentru că mă face să înţeleg că am trecut de vîrsta la care anotimpurile mai însemnau ceva: şcoală, vacanţă, mers la mare. Acum doar salcia îmi spune cît timp a mai trecut.
Toamna, îmi fac socoteala pe frunzele ei ca să aflu discret, fără vreo privire în calendar, cît mai e pînă să încep să strîng banii de cadouri de Crăciun. Iarna stau atent la primul semn de muguri. Ştiu c-am trecut de februarie cînd nu trebuie să mai scot capul pe geam să-i văd, pentru că-s deja mari şi nerăbdători. Şi mai ştiu că vara nu poate fi departe în momentul în care nu mai pot vedea clădirea din spatele ei, din cauza frunzelor.
Sîntem acum exact în acel moment. Încă mai văd prin ea, dar e o lumină verde, ca prin apa unui iaz populat cu alge. Frunzele sînt mici şi încovoiate, parcă suferind de malformaţii. Vîntul a început să mişte mai bine crengile, semn că sînt tot mai multe suprafeţe care îi opun rezistenţă. Salcia mea e un abac vegetal, pe care număr zilele primăverii, cel mai bun anotimp să înţelegi viaţa.
Dacă v-aţi plictisit pînă aici şi vi se pare că ne îndreptăm în forţă spre stilul literar al oracolului de clasa a VIII-a, e mai bine să renunţaţi. N-am nimic scandalos de spus, n-am nici o dezvăluire şi nici măcar vreun om în povestea asta. E doar despre viaţa din jurul nostru, alta decît cea umană.
Acum cîteva zile am ajutat la plecarea unei rable din faţa blocului. Stătea acolo de vreo 10 ani, ea însăşi avînd etatea de 18 primăveri. Imaginaţi-vă din ce lume venea: la naşterea ei, Lambada era încă un hit proaspăt, micii erau singura soluţie de fast-food din Bucureşti, iar Miron Cozma încă nu se gîndea că se poate face şi puşcărie pentru un simplu drum cu colegii, cu trenul, pînă în Capitală… Nu ştii că a trecut atît de mult de atunci pînă nu vezi o maşină din vremea aceea. Vremea, ciudată chestie, se vede mai rău pe lucrurile din metal şi sticlă decît pe cel din carne. Sau cel puţin aşa îmi fac eu iluzii, că n-am putut să verific în oglinda retrovizoare, spartă şi ea, la fel ca farurile…
Ca să uit, am ucis Dacia asta. Am văzut-o strivită în dinţii unui utilaj, la Remat. Mi-a adus aminte de un porc la abator, cu tot cu spasmele morţii, imitate bine de bara din faţă, desprinsă din cauza şocului execuţiei. Dar nu despre ea e vorba, ci despre locul gol lăsat în urmă. Cum v-am spus, maşina era de ani buni acolo. Verile calde şi greutatea proprie (877 kg, conform cărţii tehnice) i-au înfundat jenţile cu roţi sparte în asfalt. Cînd maşina a plecat, au rămas în urmă patru adîncituri umede, iar în fiecare dintre ele am descoperit cîte o rîmă. Vie, grăsuţă, prosperă, adăpostită într-un bordei cu acoperişul de cauciuc şi cu podeaua de asfalt poros. Cum a intrat acolo? Fără îndoială, prin spaţiile dintre pietrele pavajului, ieftin şi părăsit de bitum, ca toate afacerile cu asfalt din România.
Rîmele astea patru se bazau pe rabla noastră pentru tot ce are mai scump pe lume o vieţuitoare: un adăpost. La el au lucrat atîţia ani şi nepăsarea proprietarului şi şmecheria firmei care a pus asfaltul prost, cu drumuri minuscule, gata construite pentru animalele de sub pămînt. Iată două lucruri pe care oamenii le detestă – dar care, pentru nişte rîme anonime, au fost cea mai mare binecuvîntare. Pînă cînd am apărut eu şi omul cu remorca, fireşte, şi tot ecosistemul s-a dus naibii.
Pentru ecologişti, aş vrea să notez aici că rîmele au fost salvate cu un beţişor şi puse atent în grădiniţa din faţa blocului. Sper că s-au descurcat să se întoarcă în pămînt, unde probabil că au îngroşat rîndurile rîmelor homeless din Bucureşti.
Iar eu m-am întors să număr zilele pe ramurile salciei, sub care nu mai e nici un martor al orgoliului nostru de altădată: maşina nouă şi frumoasă pe vremuri, cumpărată cu mari sacrificii de cine ştie cine, în anul în care nu-mi imaginam că televiziunea poate să fie o meserie, obligaţiile nu-mi păreau defel obligatorii, iar vîrsta, pur şi simplu, un atestat de veşnicie.
Dar încercăm să uităm şi de asta. Primăvara e discretă cu noi şi cu timpul nostru omenesc: frunzele sînt aceleaşi cu cele de la 16 ani. Sau mi se pare mie?