Nuanţele sînt mai importante ca evidenţele – dialog cu Carmen GAVRILĂ

23 iulie 2014   TÎLC SHOW

De ani buni, se ocupă de spaţiul islamic: la Radio România Actualităţi a transmis de nenumărate ori reportaje din Orientul Mijlociu, din Egipt, dar şi din Afganistan ori Pakistan. Într-o ţară în care mulţi jurnalişti comentează de toate (de la economie şi fotbal, la politică şi cultură), Carmen Gavrilă e unul dintre puţinele cazuri de jurnalist care cunoaşte în profunzime o anumită problematică.

De ce aţi ales acest spaţiu?

Multă lume m-a întrebat, inclusiv mama mea. Am început cu Poveşti nemuritoare, am continuat cu istoria religiilor şi aşa am ajuns în acest spaţiu, care mi se pare foarte provocator şi complex. Punctul de trecere a fost admiterea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea persană – studii americane. Cînd am terminat, nu prea îmi găseam locul, căci spaţiul academic e cam rigid pentru mine. A apărut însă, în viaţa mea, Radio România Actualităţi. Jurnalismul de radio mi s-a potrivit foarte bine şi cred că se potriveşte foarte bine şi cu spaţiul care mă interesează: are foarte multe nuanţe, nuanţele sînt cele care îţi oferă cele mai multe informaţii, nu evidenţele. Mi s-a părut normal să mă specializez cît mai bine pe această zonă.

Este o zonă extrem de complicată. Care ar fi dificultăţile pe care le are un jurnalist în încercarea de a înţelege această lume?

Pentru jurnaliştii români, e ceva mai uşor în spaţiul islamic decît pentru cei proveniţi din marile puteri, din statele percepute ca avînd o istorie negativă în Orientul Mijlociu – fostele state coloniale, de SUA nici nu mai vorbesc... România este percepută în continuare acolo ca un spaţiu familiar, sînt mulţi arabi sau iranieni care au făcut studiile în România ori trăiesc în România şi au familii acolo. Aşa încît ţara noastră nu e percepută ca o entitate „străină“, cu un sistem total diferit de valori, aşa cum sînt percepute alte state occidentale. Cît despre faptul că sînt femeie, e o mare diferenţă între felul în care sînt privite localnicele şi felul în care sînt percepute femeile străine, mai ales cînd vin să practice o meserie percepută ca fiind pentru bărbaţi. În Iran, de exemplu, mi s-a părut că primesc un fel de insignă cu „temporar bărbat“. Ce-i drept, acolo, atmosfera e un pic diferită faţă de statele arabe, ideile preconcepute faţă de femeile care fac o meserie sînt ceva mai puţine. De exemplu, în Iran, majoritatea fotoreporterilor sînt femei. În ce priveşte spaţiul arab, oamenii obişnuiţi s-au întîlnit des cu jurnalişti străini, deci şi cu prezenţa unor femei jurnaliste. E adevărat, e mai greu să obţii interviuri cu lideri religioşi. Însă, paradoxal, în Egipt, în 2011, am reuşit să fac un interviu cu unul dintre liderii Frăţiei Musulmane, lucru pe care alţii nu l-au reuşit. Uneori, organizaţiile de acest tip (extremiste sau fundamentaliste) vor să dea semnale că nu sînt chiar aşa cum le percepem noi. Fac exerciţii de imagine: simplul fapt că acordă un interviu unei femei ar trebui, din punctul lor de vedere, să însemne ceva. În general, nu mi s-a părut că este mai greu. În unele cazuri, e chiar mai uşor ca femeie: poţi intra, de pildă, în casele lor. Ca bărbat, nu aş fi putut să stau la masă într-o familie obişnuită din Iran sau din zona şiită din Liban.  

E o lume percepută în Occident schematic, prin existenţa unui vechi conflict între Israel şi lumea arabă. Nuanţele ne scapă, cel mai adesea...

Asta se întîmplă în presa occidentală peste tot, nu numai în România. Presa de azi e „fast-food“, se consumă foarte repede, background-ul e foarte superficial sau lipseşte cu totul. Nu găsim întotdeauna formula pentru a oferi informaţie explicată şi pusă în context, astfel încît să fie uşor de înţeles de public. Asta presupune un efort foarte mare, investiţii în oameni care să citească, să meargă în anumite spaţii şi să se specializeze (nu oameni care ştiu cîte puţin din toate, de la fotbal la politică). Vremurile pe care le trăim nu mai au răbdare pentru aşa ceva. Eu am avut noroc la Radio România, pentru că s-a investit foarte mult în pregătirea mea. Cît despre nuanţele care explică spaţiul islamic, un bun exemplu este ce s-a întîmplat în Egipt în 2011: s-a făcut comparaţia cu căderea comunismului la noi. Sigur, oamenii sînt tentaţi să compare cu ceea ce ştiu, dar asta nu explică pînă la capăt ce s-a întîmplat acolo. Nimeni nu se aştepta să aibă aşa de mare amploare şi atîta succes pe termen scurt islamul politic (prin organizaţia Frăţia Musulmană). Acolo, pe stradă, exista un nucleu de revoluţionari în Piaţa Tahrir. Dar cine avea curiozitatea să umble (aşa cum am făcut eu) şi în alte cartiere, nu doar în Piaţa Tahrir, putea vedea că unii oameni nu voiau să cadă Mubarak, alţii se temeau de Frăţia Musulmană; alţii voiau un regim strict secularist, dar fără armată. Acest mozaic de opinii este valabil şi astăzi, chiar dacă noi nu mai aflăm prea multe, pentru că Egiptul nu mai „ţine prima pagină“. Situaţia din Siria este adesea foarte simplist prezentată – acolo e un război civil în toată regula. Dacă preluăm informaţii simplificate şi schematizate, atunci noi, ca popor, nu putem înţelege măsurile de politică externă ale statului român. Avem, în Orientul Mijlociu, foarte mulţi cetăţeni români – în special femei care s-au căsătorit cu cetăţeni arabi. Din cauza problemelor de acolo, România nu poate să exploateze din punct de vedere economic nişte legături foarte puternice cu statele arabe. În Egipt, Iordania, Iran – nu mai vorbesc de Israel –, cînd spui România, oamenii ştiu cu ce să o asocieze, mărfurile şi mărcile româneşti sînt cunoscute. Şi nu vorbesc de poezia „bunelor relaţii tradiţionale“, ci despre raţiuni pragmatice, economice.

Tot pe o schemă e explicată şi situaţia din Iran: se discută despre regimul ayatolahilor, despre bomba nucleară ori despre tensiunile cu SUA şi cam atît. Cum arată însă societatea iraniană?

Ceea ce trebuie înţeles în legătură cu Iranul este că spaţiul privat şi spaţiul public sînt foarte diferite. Uneori, se întîlnesc la suprafaţă: culori, machiaj, cutiile cu DVD-uri piratate cu cele mai recente filme americane, magazine cu instrumente muzicale (chiar dacă muzica occidentală nu prea e încurajată la posturile de radio). Pe de o parte, există anumite lucruri interzise, conform legii, dar pe de altă parte, ai acces la ele nu neapărat în underground, ci la suprafaţă. În underground găseşti absolut tot ce are orice societate occidentală, cu bune şi rele. Alcoolul e traficat şi se găseşte relativ simplu (nu ca turist; dar dacă stai puţin acolo, afli un număr de telefon unde să suni şi se fac livrări acasă). Am fost într-un magazin improvizat într-un apartament, undeva la graniţa dintre centrul şi nordul Teheranului, în care se vindea lenjerie Victoria’s Secret. Vînzătoarea mi-a spus că o parte din marfă e adusă cu avionul, ascunsă prin bagaje, din Dubai, dar altă parte vine pe măgari, prin munţii de la graniţa Iranului. Mi s-a părut foarte amuzant: mi-am şi imaginat o piesă Victoria’s Secret trecînd munţii, ca odinioară pe Drumul Mătăsii. În Teheran găseşti o viaţă muzicală foarte vie – e adevărat, în majoritate în underground. Am fost şi la un concert rock ţinut într-o parcare subterană. Petrecerile sînt la ordinea zilei joi seara şi vineri. Sînt detalii care poate nu sînt esenţiale, nu deschizi prima pagină a ziarului cu ele, dar puse în fundal, ajută la înţelegerea mai corectă a situaţiei. Iranul este, cred, una dintre societăţile cele mai prost înţelese în lumea occidentală: e privit în alb şi negru, ceea ce, de fapt, nu este. Europa Occidentală şi SUA nu reuşesc să înţeleagă această complicată şi ciudată republică islamică tocmai pentru că acolo totul este volatil, inclusiv în politica iraniană. Există nişte centre de forţe care se controlează reciproc într-un mod unic.  

România e la mijloc, apropierea de spaţiul oriental s-ar părea că ajută la înţelegerea spiritului de acolo...

Era interesant cînd discutam cu jurnalişti occidentali aflaţi acolo – în Iran sau în statele arabe. Eram mereu surprinsă de ceea ce mie mi se părea a fi naivitatea colegilor mei occidentali. Unii, dintr-un soi de vină care nu era a lor, simţeau nevoia să se „dezvinovăţească“ pentru ceea ce trăiesc azi palestinienii, ori pentru împărţirea lumii arabe în nişte „pătrate“ care nu au nici o legătură cu realitatea din teren, cu triburile de la faţa locului. Pe de altă parte, observam jurnaliste europene sau americane care erau foarte revoltate de vălul islamic. Dezbăteam aceste subiecte cu ei şi constatam că ei văd lucrurile foarte simplu: le era greu să se pună în pielea celor de acolo şi era greu de înţeles sistemul complicat de influenţe, nepotism, religie, spiritualitate şi altele. Toate aceste contraste produceau confuzie. Jurnaliştii români au parcă o înţelegere ceva mai bună şi mai nuanţată, pentru că noi sîntem un amestec între Occident şi Orient.  

Cînd nu vă ocupaţi de lumea islamică, trataţi subiecte de politică internaţională în general. Dar asemenea subiecte nu se bucură de mare atenţie la noi...

Eram acum o săptămînă într-un magazin şi am constatat că vînzătoarele dezbăteau aprins ce se întîmplă în Ucraina. Dar asta se datorează proximităţii. În rest, într-adevăr, subiectele de politică externă nu interesează prea mulţi oameni. Noi nu avem o istorie colonială – precum britanicii ori francezii – ca să fim interesaţi de ce se întîmplă în toată lumea. Se observă însă peste tot o anumită detaşare faţă de politică în general, nu doar faţă de politica externă. Nu cred însă că românul mediu nu e interesat. Am observat, la Radio România, că atunci cînd discutam despre aceste subiecte, dar le ambalam în aşa fel încît să cuprindă şi dimensiunea umană, aveau audienţă. Asta înseamnă să ai un limbaj firesc – Radioul te obligă la asta. Ăsta este secretul. Numai că, pentru asta, e nevoie de resurse. Şi eu, şi alţi colegi de-ai mei care au fost trimişi în Orientul Mijlociu, ne-am pregătit foarte mulţi ani pentru asta.  

Avem un Islam şi la noi, în Europa. Ceea ce pare şi mai complicat...

E foarte dificil de discutat pe tema asta. Avem sistemul nostru european de valori, la care am ajuns în urma unor sute de ani de evoluţie, de schimbări, de curente filozofice etc. Sistemul nostru zice că toţi oamenii sînt egali şi fiecare are dreptul de a-şi exprima opinia şi religia. Pe de altă parte, sistemul nostru actual are la bază creştinismul european: a nega acest lucru înseamnă a ne nega identitatea. Tocmai aceasta e una dintre marile dezbateri, azi, în Europa: care este identitatea europeană? Pentru că populaţia Europei e schimbată: nu mai sîntem majoritar creştini, nici majoritar secularişti. Şi lucrurile se schimbă în continuare.

Şi în România avem musulmani: populaţiile vechi de turci şi tătari, arabii care au venit la studii în România şi au rămas aici, cei care au venit ulterior să facă afaceri. Şi vom avea cu siguranţă şi alte fluxuri migratorii. Sîntem pregătiţi pentru asta?

Un jurnalist olandez îmi spunea că nici Olanda, nici alte ţări occidentale nu au fost pregătite pentru acest val de musulmani pe care îi găzduieşte. Nici Germania nu a gîndit pe termen lung atunci cînd, în anii ’60, a cerut muncitori turci pentru că nu avea mînă de lucru; acum, are cîteva milioane de turci cu care nu ştie ce să facă, mai ales cu cei care nici măcar nu vorbesc germana (ceea ce blochează orice integrare). România mi se pare un caz special: avem comunitatea musulmană tradiţională, în zona Dobrogei, cu care nu au existat niciodată probleme. Nici cu musulmanii veniţi de curînd nu au fost probleme, pentru că în general e vorba de familii mixte, care se integrează mai uşor. Aşa încît România ar trebui să fie cu adevărat o punte între lumea occidentală şi Orient.  

Mai multe