Nu vă voi lăsa orfani!
S-a făcut seară. S-au aşezat la masă. În timp ce mîncau, Iisus le-a spus că unul dintre ei Îl va vinde. Dintre evangheliile care povestesc scena, o prefer pe cea a lui Ioan. Îmi pare mai tainică, mai încărcată cu substanţă mistică decît celelalte. Impresia de densitate mistică vine din abundenţa detaliilor epice – versiunea lui Ioan este cea mai bogată în detalii. Credeam şi eu în prejudecata că aglomerarea detaliilor ucide mistica şi că suma zgomotelor lumii de aici sufocă liniştea lumii celeilalte – dar nu-i aşa. Oricui mai crede prejudecata aceasta îi recomand nu doar Evanghelia după Ioan, ci şi o privire mai atentă spre celebrisima lucrare a lui Leonardo da Vinci. Artistul intuieşte că realitatea acelei cine nu mai era constituită din substanţa realităţii lumii noastre, aşa că poate aglomera spaţiul cu personaje, gesturi, haine şi culori fără să se teamă că îi suprimă sensul înalt, transcendent. De altfel, pictura este tranşantă în această privinţă: masa la care stau Iisus şi cei doisprezece este o demarcaţie fermă între lumea noastră, a celor care privim, şi lumea lor, a actorilor celei mai faimoase cine din istorie. Lumea lor este, se vede imediat, destul de aglomerată.
Cînd a pictat
între 1494 şi 1498, Leonardo a încercat o sinteză a cîtorva momente succesive petrecute în jurul acelei mese. Apostolii, grupaţi cîte trei în patru grupuri, două de o parte şi două de cealaltă parte a Lui, sînt surprinşi reacţionînd imediat după ce Iisus le-a spus că unul dintre ei Îl va vinde. Spectacolul uman al acestor reacţii este formidabil! Unul dintre ei (Petru) pune mîna pe cuţit, în avînt, spunînd ceva de genul „Arată-mi-l, Doamne pe acela, că mă ocup pe loc de el“. Ceilalţi se întreabă între ei, scandalizaţi: „Cine o fi?“, „Tu eşti?“, „Nu sînt eu!“, „Nu cumva sînt eu?“. Chipul lui Iuda se umbreşte şi gîtul său se întinde – ştim ce va urma. Acest tumult sufletesc al apostolilor contrastează puternic cu serenitatea lui Iisus. El se află deja în alt moment al cinei: cu o mînă indică pîinea, cu cealaltă paharul de vin, instituind pe veci taina euharistiei. Aici, iubitorii de geometrie sacră au delicii. S-a dovedit că vîrfurile degetelor şi creştetul lui Isus formează un triunghi echilateral, iar capul Său se află în centrul perfect al spaţiului închis pictat de Leonardo. Care spaţiu, la rîndul său, a generat atîtea observaţii interesante, multe dintre ele evadînd în teorii nebuneşti cu imens succes comercial. Revenind la pictura lui Leonardo, vedem că mîna cu care Iisus indică paharul (mîna dreaptă) se îndreaptă, cu o voită ambiguitate, şi spre un blid de mîncare, simultan cu mîna lui Iuda. Este, evident, un alt moment al cinei, cel în care Iisus îl demască pe trădător, adică pe acela „care întinge cu Mine în blid“ (Marcu, 14-20). Avem, aşadar, cel puţin trei momente diferite al cinei pictate de Leonardo într-un singur instantaneu. Manualele de istoria artelor vorbesc despre unitatea de timp din pictura Renaşterii, iar un important istoric al artei, Dagobert Frey (1883-1962) observa că trecerea de la Gotic la Renaştere înseamnă trecerea de la episodic la sinteză temporală, mutaţie posibilă odată cu introducerea punctului de vedere unic/subiectiv asupra scenei pictate. Totuşi, Cina lui Leonardo bate mai departe, pentru că, privind lucrarea, sub ochii noştri nu curg doar două durate, cea a lumii noastre, să-i zicem „obiectivă“, şi cea subiectivă, sintetică, a fiecăruia dintre noi, ci şi o a treia, mistică, durata lumii de dincolo de masa cinei. Sigur că misterul lucrării este alimentat şi de starea sa precară – Leonardo a încercat un experiment folosind un amestec de tempera şi ulei pentru această pictură, ceea ce a făcut-o să fie atît de instabilă încît, la doar 60 de ani după ce a fost pictată, Vasari o găsea deja deteriorată. Sigur că misterul ei rezidă şi în geometriile mai mult sau mai puţin vizibile care îi susţin uimitorul echilibru într-o dinamică accentuată a personajelor. Sigur că jocul genial cu perspectiva al lui Leonardo cheamă reflecţii (spaţiul este ceva ca o cutie dreptunghiulară care se vede ca un trapez în adîncime, iar această perspectivă, asociată braţelor lui Iisus, deschide căi spre „mesaje“ mai mult sau mai puţin oculte). Sigur că, la toate acestea, imaginaţia unor privitori, care nu are nici o legătură cu imaginaţia lui Leonardo, a adăugat scandal şi notorietate (totuşi, în primul grup de apostoli de la dreapta lui Iisus, alături de Petru şi de Iuda, nu este Maria Magdalena, ci Ioan!).
Dar, dincolo de aceste speculaţii, rămîne ceva esenţial privind această lucrare, ceva ce transpare şi din mărturiile evanghelice despre cină: centralitatea lui Dumnezeu, forţa jertfei Sale pentru noi, precum şi echilibrul Creaţiei. Prin tot echilibrul geometric al lucrării, nu cred că ni se transmite vreun mesaj ocult, numai bun de dezlegat în vremurile noastre, şi nici vreun secret de care trebuie să te temi, ci un mesaj teologic şi uman bine ştiut: El este centrul. Şi din centralitatea Sa, la un moment dat, Iisus le spune ucenicilor, la cină: „Nu vă voi lăsa orfani“ (Ioan, 14-18). Şi nu o spune de Sus şi nici de departe, ci dintre ei. De fapt, Cerul nu e atît de departe pe cît credem.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.