„Nu uitaţi că sîntem diferiţi“ – dialog cu Mona MUŞAT

Şcolile private s-au înmulţit în România, dar în percepţia publică, ele par mai degrabă nişte „insule“ care nu se încadrează în „sistem“. Dar, în esenţă, ele fac acelaşi lucru: îi educă pe viitorii cetăţeni, îi pregătesc pentru integrarea în societate şi pentru piaţa muncii. Am invitat-o pe Mona Muşat la o discuţie despre ce şi cum sînt şcolile private, pentru că ştie din experienţă proprie: a iniţiat recent o nouă instituţie privată de educaţie – Şcoala Aletheea.

Meseria de avocat e bună şi prestigioasă. De ce s-ar apuca o persoană care lucrează în avocatură să înfiinţeze o şcoală privată?

Ideea a venit destul de simplu: am simţit că pot să investesc într-un proiect personal. Cel mai drag şi mai apropiat a fost legat de educaţie. A fost pasiune la mijloc, o nevoie de a face şi altceva în afara avocaturii. Recunosc că imboldul principal a venit de la Luca, fiul meu. După ce a intrat la şcoală, m-am lovit şi de unele neajunsuri, şi de anumite prejudecăţi, aşa că mi-am spus: „Hai să încerc şi eu.“

Care ar fi acele neajunsuri?

Mi-am dorit, pentru fiul meu, un sistem care să pună în valoare personalitatea lui. Şi asta îmi doresc pentru copii, în general. Din păcate, sînt foarte puţine instituţii de învăţămînt care au dezvoltat un asemenea profil. Cei care am trecut prin şcoală, acum mai mulţi ani – sau zeci de ani –, ştim că eram priviţi ca o mare masă, rareori aveam parte de un profesor care să se desprindă din acest standard şi să încerce să ne cunoască pe fiecare, mai mult decît o putea face la clasă. Văzînd că profesorii sînt mai degrabă rigizi, mi-am spus că trebuie să încerc să fac eu un asemenea sistem. Sîntem unicate, fiecare copil are individualitatea lui – vorba fiului meu, „nu uita că sîntem diferiţi“ –, aşa încît procesul educaţional ar trebui să se întîmple diferit, de la elev la elev.

De aici încep problemele: cum se face o şcoală privată?

Avem mai întîi construcţia şi apoi proiectul care trebuie implementat în acea construcţie. Construcţia are particularităţile ei: în momentul cînd cineva se gîndeşte să facă o şcoală, trebuie să lucreze după anumite standarde, după anumite tipare. Părerea mea este că vremea şcolilor în vile închiriate (sau în spaţii care nu sînt special concepute pentru educaţie) n-o să mai dureze mult timp. Activitatea de acolo nu se poate desfăşura la capacitate maximă. Construcţia poate avea micile ei complexităţi: cît de mare este, ce trebuie să cuprindă... Dar provocarea cea mai mare este cînd trebuie să îndeplineşti condiţiile puse de autorităţi pentru a putea funcţiona ca şcoală: mă refer la tot cîrdul de autorizaţii şi acreditări şi avize. Sînt foarte multe instituţii implicate, şi atunci tot procesul e stufos şi birocratic şi ia foarte mult timp. Trebuie să mărturisesc însă că, în cadrul sistemului, am întîlnit foarte mulţi oameni grozavi, care mi-au dat mult ajutor. Nu mă aşteptam să găsesc o asemenea deschidere şi m-am bucurat foarte tare să văd că avem adevăraţi profesionişti care, în faţa unui proiect, sînt încîntaţi şi vor să ajute. Primele autorizaţii sînt cele pentru clădire, acordate de diverse ministere – de pildă, autorizaţia acordată de Ministerul Sănătăţii. Dacă există şi un cabinet medical, trebuie o autorizaţie specială. Dacă există şi cantină, trebuie o altă autorizaţie specială, iar dacă e şi bucătărie – încă o autorizaţie specială. Pentru fiecare, trebuie făcut un dosar foarte voluminos, cu hîrtii care, cred, vor sta undeva într-o arhivă (încă nu se foloseşte sistemul electronic, trebuie hîrtii cu cît mai multe semnături şi ştampile). Apoi, autorizaţia de la Pompieri – pentru că în clădirea aceea vor veni copii, deci trebuie îndeplinite toate standardele privind incendiile, rezistenţa la efracţie etc. Asta înseamnă un sistem de detecţie, un sistem antiincendiu şi altele: pereţii sînt rezistenţi la foc, profilurile geamurilor sînt rezistente la foc timp de 150 de minute, pardoseala şi uşile respectă anumite normative ş.a.m.d.  

Mă întreb cîte şcoli de stat îndeplinesc aceste criterii şi sînt construite din materiale rezistente la incendii... Dar, din partea cealaltă, făcînd pe avocatul diavolului, cred că pe bună dreptate statul cere asemenea standarde, dat fiind că în clădire vor învăţa copii...

Sînt de acord că aşa trebuie. Principiul de bază este corect şi trebuie îndeplinit de toată lumea. Pe de altă parte, toate aceste reguli sînt incluse în nişte acte normative vechi. De exemplu, cele care ţin de construcţie: ca să faci o clădire la standardele din 2014, cu materialele performante de acum, trebuie să te raportezi la un normativ din anii ’60 sau ’70, care n-a mai fost actualizat. Aici intervine ruptura între ceea ce doreşte să facă un constructor de şcoală şi ceea ce există în normative. De multe ori, încercînd să îndeplineşti ce scrie în normative, îţi dai seama că e absurd, paradoxal sau imposibil. E o muncă foarte asiduă cu arhitectul, proiectantul şi constructorul, pentru a vedea cum se pot respecta normativele de acum cîteva zeci de ani, dar păstrînd în acelaşi timp nişte standarde de calitate.

Statul, aşadar, e dator să ceară respectarea condiţiilor şi standardelor. Dar statul dă ceva? Îi oferă ceva privatului care investeşte într-o şcoală?

Cu părere de rău, trebuie să spun că nu prea. În Legea Educaţiei se prevede posibilitatea finanţării elevului (sau, mai bine zis, posibilitatea de a aloca o parte din fondurile necesare educării elevului). Din păcate, acest principiu este regîndit la nivelul autorităţilor: finanţarea nu urmează elevul, ci urmează şcoala. Ceea ce e o discriminare, căci un elev poate fi foarte bun şi la stat, şi la privat. Există şcoli private care au deja rezultate excepţionale: de ce un elev de la aceste şcoli private nu ar beneficia de acelaşi tratament ca elevii de la şcolile publice? E doar un exemplu.

Ar trebui, aşadar, ca statul să finanţeze, într-o formă sau alta, şcolile private?

Nu vorbim despre finanţarea taxelor şcolare, ci de alte posibile forme: este vorba despre o sumă care merge după elev şi care poate fi investită în resurse educaţionale, în materiale sau în altceva. Ca principiu, ideea a fost bună la început, dar pe parcurs s-a pierdut...

În alte ţări europene, statul susţine, în diverse forme, învăţămîntul privat. Credeţi că la noi s-ar putea pune problema?

În principiu, da. Pentru că şcolile private fac parte din acelaşi sistem educaţional, chiar dacă ele au fost iniţiate de o persoană. Înţeleg că sistemul public are mai mare nevoie de investiţii, de resurse educaţionale şi de alte lucruri. Dar a face diferenţa în acest fel – şcolile private de o parte, şcolile publice de altă parte – nu este tocmai corect. Pentru că toţi avem acelaşi scop: educarea copiilor şi pregătirea lor pentru un loc în societate.

Vi se poate răspunde că şcolile private au taxe, sînt pentru oamenii care şi permit asta, iar dacă cineva a decis să investească într-o „afacere“ educaţională e treaba lui...

Eu nu văd şcoala privată ca pe o afacere. Şi nu cred nici că şcolile private sînt doar pentru oamenii bogaţi. Pe parcursul perioadei de înscriere la Şcoala Aletheea, am primit vizitele foarte multor părinţi cu venituri medii, care erau dezamăgiţi de sistemul de stat şi au fost deschişi, ne-au spus că preferă o şcoală mai bună (chiar dacă mai scumpă), în care ştiu că pentru copiii lor va exista un tip de educaţie pe care nu îl pot avea într-o şcoală publică. Este vorba, aşadar, despre părinţi care şi-au dat seama că educaţia e o investiţie, nu o cheltuială.

Şi ce oferă în plus şcoala dumneavoastră?

În primul rînd, spaţiul este foarte important. Clădirea trebuie să fie „fluidă“, să asigure o circulaţie uşoară în interior şi să fie plăcută, prietenoasă: să ofere şi micile unghere în care copiii se pot ascunde pentru a schimba un bileţel sau pentru a-i spune un secret prietenei ori prietenului. Spaţiul este generos, săli de clasă mari, laboratoare, spaţii pentru sporturi (e singura şcoală din Bucureşti care are sală de sport acoperită, cu terenuri de dimensiuni oficiale pentru baschet, volei şi tenis). Apoi, numărul de copii în clasă este redus, spre deosebire de cel din şcolile publice, unde numărul de copii în clasă creşte de la an la an. Sînt maximum 16 copii în clasă, în ciclul primar, şi maximum 18 în cel gimnazial. Prin urmare, profesorul are mult mai mult timp să se ocupe de fiecare. Programa însă este aceeaşi. Am pornit cu gîndul unei şcoli private româneşti – nu pentru că aş fi naţionalistă, ci pentru că părerea mea este că sistemul românesc este bun. Cred că oferă multe beneficii pentru cei care ştiu să le pună în practică. Nu sînt specialistă, dar datorită cercului de profesori pe care i-am strîns în jurul proiectului am aflat că, de pildă, programa noastră şcolară este bună, bine structurată; problema e punerea în practică, unde sistemul public e defectuos. Am plecat la drum cu programa naţională, la care adăugăm un program de opţionale, cluburi şi parteneriate pe care le avem cu muzee, ateliere, ONG-uri şi altele. Sînt multe instituţii implicate în educaţie, chiar dacă unele sînt puţin cunoscute. Avem parteneriate cu asociaţii care au programe de arhitectură, de origami, de arte, de mediu şi altele. Sînt o mulţime. Multe dintre ele au venit spre noi şi am stabilit parteneriate pentru următorii ani.

Dar şi în învăţămîntul public funcţionează asemenea parteneriate cu ONG-uri.

Aşa este. N-aş putea să spun de ce ele nu pătrund într-o măsură mai mare în sistemul public. Dar sînt o fire optimistă: cred că în următorii 5-10 ani lucrurile se vor schimba. Trebuie să „scoatem un pic nasul afară“ cu toţii – şi profesorii, şi părinţii, şi Ministerul... Izolarea în care ne complacem nu e bună. Trebuie să învăţăm să ne adaptăm, să ne îndreptăm spre copii, să vedem care sînt nevoile lor şi să importăm ceea ce le trebuie copiilor. Dinspre părinţi vine o presiune foarte mare în privinţa felului în care se face educaţia. Cred că e nevoie şi de o educare a părinţilor. Ar fi interesant şi un program de consiliere vocaţională în care să fie incluşi şi părinţii: pe măsură ce trec anii de şcoală, copilul îşi şlefuieşte anumite talente, îşi descoperă anumite calităţi. Dacă nu există o deschidere şi din partea părinţilor, copilul va face o meserie care nu-i va plăcea. La noi, cînd vin să se înscrie, copiii completează un chestionar împreună cu părinţii şi bifează ce activităţi le-ar plăcea (în afară de cursurile obligatorii): sporturi, arte şi altele. Copilul are posibilitatea de a se orienta către ce crede că i s-ar potrivi cel mai mult. Programa e destul de încărcată, dar problema este cum se aplică şi cum ajunge profesorul să-l facă pe elev – aşa cum cere Ministerul – să aibă anumite competenţe: poate folosi manuale (sau nu), poate face orele în aer liber, poate folosi alte resurse şi materiale didactice – depinde numai de profesor. La Şcoala Aletheea, echipa de profesori e foarte bună, am selectat oameni din toată ţara, am făcut sesiuni de training împreună, unii sînt şi autori de manuale. Aşa încît am încredere că voi reuşi ceea ce mi-am dorit: o şcoală în care educaţia se va face personalizat, pornind de la nevoile copiilor, de la individualitatea fiecăruia. 

Fragmente dintr-un interviu mai amplu, care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro.  

Foto: D. Muntean