Nu te (mai) uita!
Ce face românul cînd are cîteva zile libere, anume cele dintre Crăciun și Revelion – o „punte” care rezistă oricărei legislații a muncii, orice s-ar zice? Pe vremuri, făcea vizite sau primea musafiri, petrecea mult timp cu partea de familie pe care o vedea mai rar sau cu prietenii pe care îi vedea mai des. Combina social obligația de familie cu plăcerea prieteniei – un echilibru cu adevărat sănătos! Se juca cu copiii. Chefuia. Se mai odihnea. Mai și citea cîte ceva, dacă avea pornirea spre carte. Ieșea pe-afară, în plimbări neobișnuit de lungi. Acum, nu mai face nimic din toate astea. Acum, hotărît lucru, se uită la Netflix. Altfel nu pot să-mi explic avalanșa de comentarii care au urmat apariției filmului Don’t look up pe celebrul canal de streaming. Cînd am văzut cît de mult se scrie în presă, în mediile zise de socializare (de ce le-o zice așa cînd, de fapt, sînt medii antisociale?), ba am primit chiar cîteva mesaje de la amici întrebîndu-mă dacă l-am văzut, m-am precipitat și eu în fața computerului. Am văzut tot filmul, de cînd Jennifer Lawrence vede cometa pînă cînd Jonah Hill iese de sub dărîmături, face selfie și strigă după mumă-sa. Fac precizarea asta pentru că fanii filmului îți atrag atenția că e musai să stai cu ochii pe ecran pînă la sfîrșitul sfîrșitului, nu doar pînă cînd începe să curgă primul generic de final.
Așadar, Don’t look up a entuziasmat cuprinsul românesc! Am putut citi în amalgamul de presă și Facebook (la noi, cele două înseamnă din ce în ce mai mult același lucru) că este „filmul deceniului”, că „acesta este adevărul”, că e „genial”, „tare”, „foarte bun”, că „naște o dezbatere globală” și alte asemenea grozave lucruri. Cum impresia mea a fost alta (mi s-a părut un film la limita stupidului), mi-am chestionat capacitatea de apreciere uitîndu-mă cum l-au primit alții. Am constatat că entuziasmul românesc nu e împărtășit chiar de toată lumea. Sursele cele mai importante care sintetizează aprecierea publicului global nu par a fi bulversate de minunăția Don’t look up: la data la care scriu acest text, IMDB dă filmului 7,3 puncte din 10 după 268.000 de voturi, iar Rotten Tomatoes îl plasează cam la fel, cu 77% în clasamentul publicului, 55% în clasamentul tuturor criticilor de film și 45% în clasamentul criticilor considerați de marele agregator ca fiind „de top”. Pe scurt, performanța filmului la scară globală e puțin peste mijloc. Cu atît mai mult cu cît cifrele de vizionare ale filmului sînt imense, scorurile obținute în statisticile specializate nu sînt deloc uimitoare. Adică nici vorbă de „filmul deceniului” și „genial”. Atunci ce ne-o fi apucat pe noi? De unde entuziasmul stîrnit de film printre valahii privitori de Netflix la vremea Crăciunului?
Încerc unele explicații. Filmul e sufocat de clișee, ceea ce întotdeauna asigură succesul de masă. Există buni și răi – nimic între. Banal, cei răi vor să facă rău celor buni pentru că sînt răi și răii n-au altă treabă pe lume decît să facă rău. În al doilea rînd, filmul este gros populist: buni sînt oamenii simpli de toate culorile, gîzele și cașaloții, eschimoșii, aborigenii și pădurile; răi sînt politicienii, miliardarii IT și presa. Cum trăim o vreme în care sportul preferat pe tot globul este huiduitul politicienilor (care, uimitor, pe măsură ce sînt tot mai detestați devin în mod obiectiv tot mai detestabili, ca și cum aversiunea publicului față de ei îi face să se reproducă din rău în mai rău – ați observat asta?), nu-i de mirare că filmul stîrnește o plăcere colectivă neechivocă. Iar o lamentație pe tema „Băi, ce ne fac ăștia!” prinde de minune în spațiul carpatin.
Spre deosebire de minusculul public avizat, format, care ia în serios condiția sa de public exersînd fără sincope spiritul critic și nesațul curiozității de a afla mereu mai multe despre domeniul de interes, publicul general – în care precizez că mă includ, ca să nu se repeadă la mine nici antielitiștii, nici elitiștii – percepe întotdeauna un produs artistic în primul rînd prin prisma experienței imediate. La noi, ca și în alte părți, se înfruntă vacciniștii cu antivacciniștii, așa că toți cei care au dat buluc să ridice filmul în slăvi au înțeles că filmul despre asta vorbește de fapt, despre vacciniști și antivacciniști, despre credibilitatea oamenilor de știință, despre amestecul politicienilor în cele științifice. N-au greșit prea mult din moment ce realizatorii înșiși au lăsat clar să se înțeleagă că filmul bate (și) în direcția asta. De fapt, punctul în care filmul chiar ar fi putut avea o oarecare valoare (adică ar fi putut aduce un oarecare folos omului care-l vedea) este chiar acesta: cum e cu știința? În această privință, însă, filmul livrează schematic: știința e cu ăia buni (că știința e bună), iar ăia răi neagă știința propagandistic, exasperant de prostește. Ălora buni le pasă de omenire, natură, aer curat, iar ăia răi sînt sufocați de un egoism suicidar. Îndoiala e exclusă din film, ca și complexitatea. Filmul, ca și marea masă de feisbuciști de presă, sînt siguri că, în chestia științei, treaba e așa: fie crezi pînă la capăt în știință și ești cu cei buni, fie o detești radical și o ignori și ești cu cei răi. Ideea că știința poate face și rău e exclusă. Ideea că îndoiala e parte a științei și că dacă o scoți de acolo omori știința însăși e și ea exclusă. Doar că, fără să vrea, filmul spune adevărul că știința e peste tot: și la buni, și la răi. Știință e și ce fac DiCaprio și Lawrence, dar știință e și ce face mogulul IT. Trece neobservat detaliul că în proiectul nebunesc al mogulului sînt convocați – și vin! – laureați Nobel și profesori mari. O fi vrut realizatorul să spună ca banii monstruosului mogul îi corup chiar și pe oamenii de știință? Vai, nu! Asta sigur nu, căci integritatea oamenilor de știință nu se pune la îndoială, anume ca să dăm științei valoare morală intrinsecă. Așa că în scenariul filmului a trebuit să urmeze o manevră împinsă cu degetul ca să salvăm reputația științei: tot în subtext aflăm că nobeliarzii și „aivilighiștii” abandonează la un moment dat proiectul nebunesc al mogulului fără multe explicații și trec de partea poporului. Filmul vrea să susțină o teză anume: că știința face bine și trebuie s-o asculți. Dar, dacă scormonești un pic dincolo de teză, cam fragil susținută fie vorba între noi, ajungi chiar la o întrebare gravă, mare, importantă, pe care filmul o șoptește involuntar: ce te faci cînd știința la care se închină unii ca la icoană e și la cei buni, și la cei răi? Instrumentalizarea morală a științei (știința e mereu de partea bună!) este, de fapt, o manipulare odioasă. Transformarea autorității gnoseologice în autoritate morală este smintitoare – și exact asta se întîmplă în vremurile noastre. Vremuri în care societatea întreagă lucrează orbește, dîndu-și seama sau nu, la distrugerea prestigiului științei. Să nu uităm nici o clipă că tot ceea ce au inventat oamenii în materie de distrugere în masă, de la bombe atomice și arme biologice la sălbaticele rețele de socializare și surse de poluare ori de subminare a echilibrelor naturale, este știință de top. Așa cum știință de top este tot ce au inventat oamenii în materia luptei cu dezastrele naturale, cu lipsurile de tot felul sau cu bolile, multe dintre ele – probabil și acest COVID – tot de știință produse.
Poate cel mai cretin comentariu românesc pe care l-am văzut venind dinspre marele public entuziasmat să nu se uite în sus, judecătorul suprem a tot și a toate, este că filmul are un mesaj antireligios: degeaba se roagă omenii buni la final, cînd e să vină cometa (știința pură), rugăciunile nu ajută la nimic. E ca la COVID: vaccin (adică știință), nu rugăciune! Exact acest gen de comentariu dovedește că și în tabăra vaccinistă se încurcă borcanele la fel de aiuritor ca în tabăra nevaccinistă. A pune, din oricare perspectivă, în același plan rugăciunea și vaccinul spre a le compara „care e mai tare” denotă un naufragiu al minții. Naufragiați mental sînt și Arhiepiscopul Tomisului (rugăciunea bate vaccinul), și activiștii noii lumi (vaccinul bate rugăciunea)!
P.S. Deodată mi-am adus aminte de acel șofer de Uber care, de la mine de acasă pînă la Tineretului, mi s-a plîns că lumea s-a dus naibii și oamenii sînt niște triști așa: „Pînă acum trei luni am făcut Glovo. Și vreau să vă spun ceva: nu aveți idee cîți oameni comandă pizza de Crăciun și de Revelion! Domnul meu, să mănînci pizza adusă de Glovo în seara de Crăciun sau în seara de Revelion înseamnă că ești praf, ești trist rău de tot...”. Cam ca omul care se uită la Netflix de Crăciun sau de Revelion și crede că Don’t look up e „filmul deceniului”...