Nu scoateți ploaia din manuale
Din cărțile din care se poate învăța despre arheologia clasică lipsește capitolul ploaie. Acolo, marmura strălucește orbitor și arheologii funcționează cu baterii solare. Majoritatea siturilor arheologice discutate sînt, evident, din Italia și Grecia, cu aluzii fierbinți la Africa de Nord și coasta Turciei. Iar cine se apucă de arheologie pentru că a vizitat cîndva asemenea locuri, de obicei nu aduce cu sine imaginea ruinelor gemînd sub un metru de zăpadă și nici luate de puhoi. Ajungi, ca turist, la villa lui Hadrian de la Tivoli sau la Volubilis de obicei în lunile libere de vară, iar asta se potrivește și cu vremea săpăturilor arheologice sistematice, care se concentrează în perioada iunie-iulie-august, cînd e secetă. Ploaia e în altă parte.
În majoritatea campaniilor arheologice de vară la care am participat n-a plouat decît cel mult o dată. Într-un an, lucrurile au stat cam așa: timp de două luni, zi de zi, vremea era extraordinar de frumoasă pînă după prînz, apoi începea să se înnoreze ușor-ușor, pînă cînd seara deasupra ta era un cer de sfîrșitul lumii. Noaptea nu cădea nici un strop de ploaie, iar dimineața era senin ca după ce formatezi hard disk-ul. Și totul o lua de la capăt cu o calmă perversitate meteorologică. Dar într-o campanie mediteraneană obișnuită, există totuși în acele două luni o zi în care va ploua. Ploaia asta e, psihologic, o vacanță în interiorul unei vacanțe, o sărbătoare, și nu din cauză că „nu se lucrează“. În primul rînd pentru că se lucrează la fel de mult, doar că nu pe teren. Presupunînd că se ocupă altcineva de procurarea și reparațiile uneltelor, tu aduci la zi fișele stratigrafice, desenele, jurnalul, organizezi fotografiile, revii asupra rapoartelor, căci cu toate astea ești întotdeauna un pic în urmă – un pic, exact atît cît e sănătos. În al doilea rînd pentru că de munca de șantier, oricît ar fi de grea, nu te plîngi decît de formă, din pură plăcere socială. Mi s-a întîmplat de multe ori să mă gîndesc seara pe șantier că abia aștept să înceapă ziua următoare, într-un fel care nu se întîmplă decît în seara de dinaintea unui meci mare.
Ziua de ploaie schimbă totuși lucrurile pe șantier. O ploaie puternică, la fel ca febra, îți anulează responsabilitățile și îți dă timp să te dezmeticești. E ca atunci cînd biroul unde lucrezi devine deodată simpatic pentru că a căzut curentul. Colegii de la contabilitate nu mai sînt stresați și privesc în jur ca o căprioară de la gura peșterii în care s-a adăpostit. Posibil să exagerez, mai ales dacă au bărbi uriașe.
Dar plouă și politic. Ploaia lipsește din manualele de arheologie, între altele, pentru că arheologia provincială a ocupat mult timp un loc mai mic decît i se cuvine (loc în continuare prea mic) în ansamblul studiilor de arheologie, mai ales romană. Or, tocmai provinciile unde plouă mai mult, mai ales Britannia și Germaniile, sînt cele de unde, prin săpături adesea mai meticuloase decît cele din Italia, vin mereu informații esențiale despre viața de zi cu zi în imperiu. Nu vreau să zic că focusul pe lumea mediteraneană a avut un substrat de dispreț naționalist. Probabil explicația este că abordarea tradițională a arheologiei ca istorie a artei, abordare care privilegiază monumentele, a dat deoparte automat provinciile în care nu avea cum să existe o arhitectură la fel de spectaculoasă. (Iar atitudinea asta antigermanică a fost, nu în ultimul rînd, și a unor învățați germani, cu marea lor nostalgie italiană.) Dar treptat s-a dovedit că, în parte și datorită puținătății comparative a vestigiilor romane acolo, arheologii din provincii fac pe dracu-n patru să compenseze, recuperînd tot ce se poate. Pe de-o parte prin exploatarea deplină a siturilor cunoscute, pe de alta, prin săpături preventive și de salvare de la care nu se face rabat. Am avut șansa să particip la săpături preventive în Germania și în Regatul Unit. (O numesc șansă pentru că nu s-a prelungit mai mult de două luni, după care viața nu mai e așa ușoară. Colegii care lucrau cîte șase luni la Roșia Montană își amintesc cum era – inclusiv ploile.) Pe acele săpături am văzut mai multă ploaie decît în toate campaniile celelalte la un loc. În Germania, cînd ploua, directorul de șantier nu ne trimitea imediat acasă, ne ținea vreo două ore, ca să poată să ne plătească ziua întreagă, și apoi ne trimitea la gară. La englezi se lucra indiferent de vreme, încît ajunsesem să cred că rolul căștii galbene de protecție este, de fapt, să te apere de ploaie. Acolo, în loc să aducă vreo solidaritate în plus, ploaia te făcea să fii și mai departe de fiecare om cu vesta lui reflectorizantă, căștile în urechi și groapa individuală, înjurînd, cu aequanimitas britanică, în poloneză.
O ploaie năpraznică m-a prins la Ostia în decembrie, cînd nu era nimeni. Cerul s-a înnorat brusc, cum se închide diafragma la aparatul foto, și a început să toarne. Toată cărămida din portul antic al Romei s-a înroșit și străduțele s-au făcut mai largi. Situl mă impresionase pentru că nu văzusem încă Pompeiul, după care Ostia n-ar mai fi putut să mi se mai pară probabil cine știe ce. A și rămas de altfel pînă acum, în memoria mea, încapsulată în acea ploaie. În campania din vara următoare, la Troia, n-a plouat nici măcar o dată, era tot timpul criminal de senin, se vedea pînă n Samotrace. Good weather bias. Așa nu se poate face știință.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: Ploaia la Templul Kofukuji, wikimedia commons