Nu-s de-ale noastre

Se pare că româncele şi-au înfipt bine spadele în Sicilia, la Campionatul Mondial. E ceva nou sau se trage din vreun paloş strămoşesc?  

Nu, deloc. Adevăratul paloş tradiţional e sabia ninja cu care poţi ajunge să cîştigi tot aur, dar sub forma unor medalii mai mici şi mai dese, înşirate pe un lanţ de presat cervicala. Cu fetele de la spadă e altă poveste, nici măcar românească. Păi, lor nici măcar nu li s-a cîntat imnul pe podiumul european anul ăsta, li s-a pus „Trei culori“. Deci, nu sînt de-ale noastre, ceea ce e cu atît mai bine pentru ele. Noul titlu mondial la spadă pe echipe e o reuşită aproape privată, în afara interesului public şi a susţinerii comunităţii.

E un produs al cîtorva fete deştepte şi talentate, ceea ce e aproape de neiertat. Simona, Anca, Loredana şi Ana au o ţară a lor şi o tradiţie care le priveşte doar pe ele, aceea de a-şi apăra titlul mondial cu cel european şi apoi din nou cu cel mondial. Un fel de SRL, dovadă că iniţiativa ambiţiilor personale ajunge să aibă o naţionalitate proprie. Scrima, în totul ei, e ceva aparte. E una dintre micile Românii care plutesc ca nişte insule pe un ocean acid. Şi pentru că nu există poduri între aceste insule, le întrezărim doar din cînd în cînd, printre aburii otrăvitori.