Nu publicul a fost marele duşman al autorilor – interviu cu Constantin VICĂ

E asistent la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti şi cercetător la Centrul de Cercetări în Etică Aplicată (http://www.ccea.ro). Şi, evident, colaborator vechi al revistei noastre. Constantin Vică vorbeşte viu şi convingător. Aşa că intru direct în subiect, cu părere de rău că spaţiul paginii nu a putut cuprinde toată discuţia.

În ultima vreme se vorbeşte foarte mult despre etică: în afaceri, în universităţi (care îşi înfiinţează comisii de etică), în spitale... De unde provine acest interes pentru un domeniu care părea mai degrabă abstract, rezervat strict gînditorilor?

Etica aplicată a început să se dezvolte în anii ’60 ai secolului trecut, în SUA, pe fondul unor tensiuni politice şi sociale. În acel moment, filozofii morali – şi nu numai – au înţeles că nu mai poţi privi lumea de la tine din fotoliu, şi-au spus că e vremea „să ne murdărim mîinile“, să iasă pe teren, precum antropologii şi lingviştii. La început au privit realitatea socială prin prisma marilor curente de gîndire din etică, apoi şi-au elaborat propriile metode şi curente. Capitalismul a trecut atunci de la faza industrială la cea postindustrială, aşa încît au apărut întrebări şi concepte noi. De pildă, cum se schimbă realitatea economică, se mai poate vorbi despre „exploatare“? Şi aşa a apărut etica în afaceri. A apărut şi bioetica. Datorită evoluţiei ştiinţei, s-a ajuns la posibilitatea de a face transplant de organe ori de a clona organisme – ceea ce, iarăşi, a condus la întrebări etice. Schimbarea atitudinii faţă de mediu – consumul de resurse e tot mai mare, poluarea de asemenea – a generat întrebarea dacă avem o responsabilitate asupra mediului, dacă trebuie să lăsăm generaţiilor viitoare un mediu curat.

Şi pentru toate acestea au apărut legi. Dar dincolo de respectarea strictă a legilor de azi, se pune şi problema etică a zilei de mîine?

Legile nu acoperă totul. Adesea sînt făcute „de sus în jos“, de nişte comisii şi nişte experţi. Etica are legături profunde cu gîndirea juridică. Astăzi însă, gîndirea juridică a devenit foarte tehnicizată, iar realitatea se bazează uneori pe sentimente morale ori pe emoţii morale, care nu pot fi cuprinse în sfera juridicului. Dreptul rămîne mereu cu un pas în urma schimbărilor sociale. Există interacţiuni care scapă mediului juridic. Etica aplicată, fiind în parte neinstituţionalizată, poate ţine pasul cu societatea. Ce nu reuşeşte uneori sistemul juridic este buna alocare a resurselor – iar aici e nevoie de privirea eticianului. Marea problemă a bioeticii, de pildă, nu e cea teoretică despre transplant, ci cui anume să-i donezi un organ, după ce criterii (a şi fost un scandal recent, pentru că o vedetă a primit cu prioritate un rinichi). De aici putem merge spre biopolitică: oare nu se urmăreşte să fim transformaţi, orientaţi către un anumit tip de comportament? Toate acestea – şi altele – nu pot fi cuprinse în totalitate de sistemul juridic.

Dar, concret, cum se pot rezolva asemenea dileme etice? De pildă, cum se poate decide dacă resursele merg în primul rînd spre tratarea unei anumite boli grave, şi nu a alteia?

Eu aş lăsa asta la nivel „local“. Adică ar trebui înfiinţate comisii de etică în spitale – formate din persoane cu experienţă medicală, dar şi morală şi juridică, din psihologi etc. Etica aplicată a venit cu o cazuistică puternică: avem numeroase cazuri, care au un caracter paradigmatic. Din ele se poate extrage o regulă de genul „cum să aloci un rinichi sau un vaccin“. Diferenţa dintre o lege şi un asemenea caz paradigmatic se vede cînd se schimbă realitatea. De pildă, ai făcut o lege privind transplantul în vreme de pace; dar poate interveni un război: ce faci, treci prin tot procesul legislativ, sau laşi la nivelul unei comunităţi să decidă cum să-şi aloce resursele în caz de război? Mai e şi o problemă de dezbatere publică: ce facem, investim în cercetare şi mai aşteptăm doi ani pentru a avea un vaccin care va rezolva o problemă, sau investim în tratamentul bolnavilor de azi?

A început să se vorbească şi la noi despre etica afacerilor. Într-o ţară coruptă, nu riscăm să facem discuţii de dragul discuţiilor?

Noi am importat un anumit fel de capitalism. Cînd apare un asemenea import, apar şi nişte falii. Şi s-a simţit nevoia la nivelul societăţii de a pune pe tapet anumite probleme care în alte ţări au fost rezolvate de ceva vreme. Probabil că cea mai importantă problemă, azi, este o etică a muncii, a relaţiei dintre cel care munceşte şi ce anume munceşte, dacă este sau nu respectată munca lui ş.a.m.d. România e la începuturi şi nu va trece prin toate etapele, capitalismul se corporatizează între timp. E îngrijorător că dispare capitalismul micului antreprenor – căci capitalismul iniţial era unul al brutarului, al croitorului, al micului atelier. Discuţia despre muncă nu mai ţine doar de legiferare şi nu e doar o problemă între angajator şi angajat, căci felul în care privim munca are efect la nivelul societăţii în ansamblu. Apoi, există o discuţie dacă marile corporaţii trebuie să pună şi ele umărul, alături de cetăţean şi de stat, la binele comun al societăţii. E suficient că îşi plătesc impozitele, sau sînt responsabile de mai mult? E un teren vast de dezbatere... De aici a apărut ideea unei responsabilităţi sociale a companiilor pe termen lung. Problema noastră este însă că multe companii multinaţionale care au venit în România au învăţat foarte repede regula locului: „a da dreptul“. Aşa că unele au dat şpagă, unii manageri au avut curajul să denunţe această situaţie, s-a ajuns uneori şi la procese. Corupţia poate fi privită şi din perspectivă etică, nu doar juridică. La noi, corupţia este prezentă în toate straturile societăţii; în Franţa sau în alte ţări, putem vorbi de cîţiva mari corupţi ori de un vreun consilier local care a avut bolul cu miere şi nu s-a putut abţine. Dar nu există corupţie profundă în spitale, în şcoli, în universităţi, la nivelul funcţionarilor publici. Care e explicaţia? Nişte ani de reglementări şi de legiferare? Sau permanenta capacitate de a discuta, de a dezbate pe această temă? Recunoaşterea celor din jurul tău ca avînd acea „agenţie morală“, capacitatea de a judeca moral şi de a acţiona în acest sens e importantă. Căci, cînd îţi dai seama că ceilalţi fac asta, că te pot chestiona şi au dreptul să o facă, încerci să te schimbi. Sau ne putem uita la nişte obiceiuri vechi ale naţiei noastre, precum acela de a da daruri la nuntă, şi apoi să aplicăm un instrument din teoria jocurilor („de ce dai ca să primeşti“) şi să vedem la ce concluzii ajungem.

Să trecem la chestiunea drepturilor de autor, asupra căreia sînt mari dezbateri etice. Tehnologia de azi permite copierea şi distribuirea rapidă a conţinuturilor (texte, muzică, filme etc.). E furt, e piratare?

Cred că ar trebui să distingem între încălcarea legii drepturilor de autor şi ce fac oamenii cînd au la dispoziţie o reţea care le oferă posibilitatea de a multiplica şi transmite mai departe. Eu cred că e bine că oamenii transmit informaţia şi cunoaşterea. Orice formă de informaţie merită să circule, astfel încît oamenii să ştie şi să-şi facă propriile opinii. E corect? Din punct de vedere legal, nu. Din punct de vedere moral? Dacă, de exemplu, un om transmite mai departe ceea ce vorbim noi acum (n. red.: interviul a avut loc într-o emisiune transmisă pe adevarul.ro), în celălalt capăt de lume, titrat în engleză, pentru că i-a plăcut şi crede că şi alţii ar merita să vadă asta, el nu îşi însuşeşte emisiunea, nu spune că e a lui, nu ne privează de dreptul moral asupra „operei“. Cel mult ne privează de un drept patrimonial. Mediul digital, prin natura lui, îi împinge pe oameni să copieze şi să transmită mai departe un conţinut care le-a plăcut.

Dar, din perspectiva producţiei culturale, autorii sînt privaţi de drepturile lor dacă oamenii, în loc să meargă să le cumpere cartea, filmul sau discul, fac mai multe copii şi le oferă prietenilor...

Autorii depun un efort pentru a crea şi, în urma acestui efort sînt îndreptăţiţi la ceva. Dar nu sînt îndreptăţiţi cu necesitate la beneficii materiale. Să nu uităm că în istoria culturală nu publicul a fost „marele duşman“ al autorilor (nici măcar publicul de azi, care îşi trage cartea la copiator sau o scanează şi o dă mai departe, în loc să o cumpere), ci editorii şi tipografii. Dreptul de autor a apărut în urma conflictului dintre ghilda autorilor şi ghilda tipografilor şi editorilor, de la faptul că autorul îşi vindea cartea o dată, iar tipograful o putea vinde de sute de ori, de-a lungul întregii vieţi. O regină a Angliei a zis că nu e corect, şi aşa au apărut primele reglementări.

Astăzi însă problema multiplicării şi distribuirii cu ajutorul noilor tehnologii se pune nu atît pentru cărţi, cît pentru muzică, filme şi software – nişte industrii puternice, în care circulă foarte mulţi bani...

Industria de film are nevoie de piraterie, azi, pentru că e cel mai bun mod de a vedea ce merge şi ce nu merge pe piaţă. Cinematograful e un tip de experienţă aparte – un ecran fabulos, un sistem complex de sonorizare... Acum, cele mai „piratate“ filme (termenul e impropriu) sînt cele care fac şi cele mai mari încasări. În muzică, din ce în ce mai mulţi artişti se duc la o „instituţie“ precum Pirate Bay şi spun „aceasta e muzica noastră şi vrem s-o oferim gratuit, pentru că ştim că astfel va ajunge peste tot în lume“. După care, dat fiind că devin cunoscuţi, pot cîştiga bani foarte mulţi din concerte. N-aş vrea să se creadă însă că acest fenomen al descărcărilor ilegale este cel care va distruge cultura. Nu. Cultura poate fi distrusă de manageri idioţi. Cultura se distruge atunci cînd îţi propui să cîştigi mai mult decît face. Sau cînd vrei neapărat să impui anumite modele şi anumite vedete. 

(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro)

Foto: L. Muntean