Nu mă exporta, frate

Dacă ar fi existat Bucureștiul pe vremea lui, cred că Ovidiu, în loc să se plîngă că e exilat la Tomis, și-ar fi dat seama că se putea mult mai rău. Dar nu exista. Azi, să ai o capitală fără un trecut clasic, într-o țară care a făcut cîndva parte din lumea greco-romană, e o mare raritate. Să n-am eu, ca arheolog și ca bucureștean, șansa de a vedea ruine romane distruse pentru vreo parcare subterană sau vîndute pentru borduri? N-ar trebui ca ăsta să fie un drept fundamental al omului, garantat prin Constituție? În Constanța lui Ovidiu, cînd gara veche a fost dezafectată și au început să se construiască blocuri, a apărut din pămînt, la 1 aprilie 1962, așa-nu­mitul „tezaur de sculpturi“, un extraordinar grup de sculpturi și reliefuri romane (plus un mic altar), frumos așezate una peste alta ca stiva de lemne de foc, să ocupe cît mai puțin spațiu. Dacă s-ar săpa în gara bucureșteană Obor, cred că s-ar găsi doar cincizeci de vodcă sau un viezure dacic cu datorii.

Din păcate, descoperirea de la Constanța, una cum apar într-o țară întreagă o dată la douăzeci de ani, a fost făcută cu tot atîta supraveghere arheologică ca atunci cînd se face o latrină în fundul curții. În doi timp și trei mișcări, un tezaur de 24 de piese masive de marmură a fost săltat din pămînt. Cineva a făcut repede o schiță, altcineva a făcut două poze cu Smena (după ce li s-au dat specialiștilor apăruți în pripă niște halate albe, să arate profesional) și gata. Prin alte țări, pentru o statuie, nu 24, lucrările ar fi fost înghețate, iar arheologii s-ar fi moșmondit săptămîni întregi să se lămurească exact ce-i cu situl ăsta nou, dacă nu cumva există și descoperiri conexe, să ia probe și să facă planuri. Noi sîntem însă incomparabil mai eficienți. S-a consemnat totuși informația că în apropiere se găseau niște bazilici, construite lîngă un templu mai vechi. Toate astea nu mai există, bineînțeles, și parcă-parcă mai multe detalii decît „niște bazilici“ nu era rău. Dar să nu ne încurcăm în finețuri.

Despre tezaurul de sculpturi se zice de obicei că ar putea fi inventarul unui templu, dedicat poate lui Hekate, îngropat de ultimii păgîni pentru a fi protejat de intoleranța creștinilor. Interpretarea asta rămîne speculativă, dat fiind că nu mai puțin de 14 divinități sînt în total reprezentate și că mai mult de jumătate din piese sînt reliefuri de slabă calitate – și din alte motive la care ajung imediat.

Cea mai importantă din piesele găsite în 1962 la Tomis e reprezentarea șarpelui Glykon (66 cm), cu toate că și Fortuna și Pontos sau bustul zeiței Isis sînt și ele remarcabile. Glykon avea o mică, dar activă nișă de credincioși care îl considerau noul Asklepios; era un cult propus spre mijloc de secol II de profetul Alexandros din Abonoteichos (pe coasta sudică a Mării Negre). Din textul pe care i-l dedică Lucian din Samosata, contemporanul lui cu limba foarte ascuțită, acest Alexandru apare ca un manager religios inteligent și charismatic, care a studiat atent piața de credințe și a lansat un nou produs, o combinație de străvechi superstiții ofitice, pitagorism, cult al lui Asklepios și-un praf de Homer. Lucian, polemizând de pe poziții epicureice, descrie în detaliu prestidigitația la care Alexandros recurgea pentru ca șarpele lui cu plete să vorbească, să răspundă oracular și în diverse limbi la întrebări din plicuri încă sigilate, sau ca el însuși să facă spume la gură exact cît trebuie cînd mima că e inspirat de zeu. În general, istoriografia vede, cam rudimentar, în acest episod o șarlatanie și-atît, deși antropologic e limpede că trucurile tehnice nu exclud trăirea religioasă autentică a autorului lor (lucru bine atestat la șamani, de pildă), și cu atît mai puțin a celor care nu au cunoștință de ele (și cărora le ajungea probabil ideea că venerează o reîncarnare a lui Asklepios). În orice caz, sculptorul lui Glykon de la Tomis a prins bine caracterul dulce și terifiant al ființei hibride inventate de Alexandros, șarpe de aproape cinci metri (desfășurat), cu bot de miel sau cîine, urechi și păr de om și coadă de leu. Chiar unică piesa nu e – pe lîngă unele foarte mici statuete similare de bronz, statuarie de marmură sau chiar bronz comparabilă a mai apărut între timp (Amasra, Gadara/Umm Qais, Efes, unde capul șarpelui nu s-a păstrat, sau alte piese din Rodos, Byzantium și Dorylaeum), dar a noastră e cea mai rea­lizată artistic.

Păcat doar că tezaurul de sculpturi de la Tomis vorbește nu numai despre bogăția patrimoniului nostru clasic, dar și despre ce facem noi cu el. Una din foarte puținele observații stratigrafice făcute cu ocazia descoperirii este că creștetul statuii Fortunei depășea nivelul de călcare asociat zidului de sec. V-VI, deci tezaurul trebuie să fi fost îngropat abia după acea dată, cel mai probabil în secolul trecut de către furnizorii locali de antichități (ipoteza Canarache-Gramatopol, ambii cercetători cunoscînd descoperirea direct). Statuile au fost descoperite de altfel cu spărturi antice, patinate, și spărturi noi, strălucitoare. Asta, împreună cu diversitatea lor calitativă și tipologică, deja menționate, dar și cronologică (piesele acoperă cam două secole ca datare), nu prea pare să indice un tezaur antic. Mai degrabă ele au fost inițial găsite prin 1907-1912, cînd se extindea gara. Neraportate, au fost îngropate în așteptarea momentului potrivit de export spre Anglia și Franța de vreunul din căpitanii de vas al căror comerț de antichități era pedepsit cu închisoarea de ordonanțele din acea vreme ale prefecturii Constanța. Apoi, desigur, au venit războaiele balcanice și Primul Război Mondial, și bravul criminal nu le-a mai putut valorifica. Sau s-a mutat la București, unde a descoperit întrebarea: la ce bun?

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.

Foto: wikimedia commons