Nu-l mai acuzaţi pe Churchill

O idee veche circulă printre români, anume că Churchill ne-ar fi vîndul lui Stalin, la Ialta, în 1945. E un adevărat clișeu, atît de înrădăcinat, încît e aproape imposibil de contrazis. Ba chiar, nu de mult, un vajnic parlamentar de-al nostru l-a comparat pe Churchill cu Stalin, ca fiind la fel de criminali. O probă de neștiință, ca să nu zic prostie. Trec peste ideea că, dacă Churchill ar fi fost de vină pentru situația noastră, parlamentarul amintit ar trebui să-i fie dator, pentru că altminteri istoria estului Europei ar fi avut un curs mai firesc și o persoană ca el ar fi avut mult mai puține șanse să ajungă într-un parlament. Lucrurile în privința sferelor de influență împărțite la Ialta sînt mai complicate. Paul Johnson a scris o carte despre Churchill (tradusă recent și în română la Editura Humanitas), în care încearcă să facă lumină și asupra acestui aspect. Atenție, e vorba de Paul Johnson, venerabilul istoric britanic, și nu de Boris Johnson, ministrul de Externe al Marii Britanii, unul din marii mincinoși din campania Brexit-ului, care și el a scris o carte despre Churchill, dar pe care n-am avut curiozitatea s-o citesc.

Paul Johnson e cel care l-a descris și pe Stalin într-o carte scurtă, clară și terifiantă. El conturează personalitatea lui Churchill în toată complexitatea ei, cu eroismele din tinerețe și goana după succes, cu greșelile și momentele sale de derută, cu strălucirea discursurilor, ideilor și deciziilor pe care se poate spune, fără îndoială, că s-a bazat victoria din cel de-al Doilea Război Mondial. Churchill, explică Johnson, era conștient de crimele și de pericolul bolșevic, încă din 1917. Pe atunci era ministrul forțelor armate și aeriene ale Imperiului Britanic și dorea să schimbe starea de lucruri care deja se instalase în Rusia, prin prelua­rea puterii de către Lenin. Marea Britanie pornise deja o intervenție militară în acest scop, pe care Churchill o susținea din plin, dar pe care, în cele din urmă, nu i s-a permis s-o ducă la capăt, punîndu i se în cîrcă eșecurile aventuriste militare anterioare (cel de la Dardanele). „Reușita acestei acțiuni militare“ – crede Johnson – „ar fi însemnat salvarea, în Rusia, a 20 de milioane de vieți de la foamete, crime și moarte în Gulag. Dacă bolșevicii ar fi fost înfrînți, e foarte puțin probabil ca Mussolini să fi venit la putere în Italia, sau Hitler – în Germania.“ Alta ar fi fost istoria secolului trecut.

Dar, cu toate că n-a reușit acea acțiune, Churchill știa bine cu cine avea de-a face în noua Uniune Sovietică. Și știa la fel de bine și 28 de ani mai tîrziu, la Ialta, cînd îl avea în față nu pe Lenin, ci pe Stalin. Acolo, cel care mai degrabă ar putea fi socotit ceva mai vinovat de ceea ce s-a întîmplat cu Europa de Est ar fi, după cum spune Johnson, președintele american Roosevelt. Istoricul spune că acesta ar fi fost mai suspicios în privința unor presupuse ambiții imperiale ale lui Churchill decît față de Stalin. Președintele american, scrie Johnson, „nu avusese experiența directă a bolșevismului, spre deosebire de Churchill, și nu ura comunismul cu fiecare fibră a ființei sale, precum Churchill“. Prim-ministrul britanic acceptase cu tristețe faptul că Roosevelt i-a blocat, la Ialta, toate încercările de a coordona politica anglo-americană, lucru de care, evident, Stalin a avut de profitat. Cînd sovieticii „eliberau“ estul Europei, Churchill remarca: „Este peste puterea acestei țări să împiedice ca tot felul de lucruri să se năruie în prezent“. Totuși, explică Johnson, Churchill „a reușit să smulgă o surcea din foc – Grecia“. Și a folosit pentru asta chiar trupe britanice, contribuind la anihilarea gherilelor comuniste. Salvînd Grecia, a permis și Turciei să nu cadă în plasa armatei sovietice. Multe alte lucruri a reușit omul de stat britanic să influențeze în lumea care se configura după război. Printre ele, crearea statului Israel. Că n-a reușit nimic în cazul estului Europei, e ghinionul nostru, dacă putem spune așa, dar nu e cazul să-l găsim vinovat tocmai pe Churchill. Uniunea Sovietică era la doi pași, Marea Britanie era departe. Trebuie spus și că, ulterior, anglo-americanii au lansat o mulțime de operațiuni secrete prin care au încercat „să-i împingă“ pe sovietici înapoi între granițele lor. Nu au reușit din cauza unor trădări și cîrtițe infiltrate de sovietici în inima serviciilor secrete ale acestor puteri occidentale, iar unele acțiuni, precum cele din Albania sau Polonia, s au soldat chiar cu multe pierderi de vieți omenești din partea lor. Sînt operațiuni despre care în istoriile noastre nu se spune nimic.

În fine, revenind la Churchill, să spunem că Johnson îl prezintă ca pe un om care, deși a ordonat raiduri distrugătoare împotriva Germaniei naziste, nu și-a pierdut niciodată umanitatea. Istoricul nu i omite nici multele-i hobby-uri, pictura, bucuria de a zidi case (a vrut să se înscrie în sindicatul zidarilor), colecționarea de fluturi vii, creșterea de animale și nici latura copilăroasă. La reședința de la Chartewell, de exemplu, își cumpărase un excavator pe care îl numea „dumnealui“. Istoricul are o explicație și pentru longevitatea lui Churchill (90 de ani), în ciuda faptului că apărea mereu în public cu țigări de foi în gură și avînd lîngă el pahare cu șampanie sau băuturi tari. Nu doar că avea o constituție foarte sănătoasă, dar nu fuma chiar așa de mult, pentru că acele țigări „i se stingeau mereu, fiind mai degrabă reaprinse decît fumate“, iar din băuturile tari „doar sorbea cîte puțin, la intervale lungi de timp“.

Și, fără doar și poate, dincolo de toate controversele posibile și imposibile, Winston Churchill rămîne una dintre cele mai importante și mai pline de har (și haz) personalități politice din secolul trecut.