Nu întrerupeţi vorbitorul!
Ca în ţările civilizate... De cîte ori nu am auzit această referinţă admirativ-frustrată, din cele mai diferite guri şi despre cele mai diverse probleme! Ciudat însă, nu ţin minte să fi auzit vreodată invocîndu-se „ţările civilizate“ atunci cînd era vorba despre... a sta de vorbă. Adică a discuta, a conversa, a delibera, pe scurt, a con-vorbi. Ca şi cum discuţia publică ar fi rămas pretutindeni la stadiul de „natură“ şi nu ar fi fost „civilizată“ şi ea precum atîtea alte comportamente publice şi mai puţin publice ale acestui animal politic care este omul! Ca şi cum pentru comunicare şi deliberare nu ar exista reguli „civilizate“ la care să ne raportăm. Sîntem de acord cu toţii că multe ar trebui să fie şi la noi „ca în ţările civilizate“, cu o singură excepţie însă: discursul public. (Ah, era să uit ospitalitatea noastră strămoşească pentru care, de asemenea, nu există model civilizaţional de invidiat!)
Şi totuşi, într-un fel, de la aceste reguli ale con-vorbirii începe totul. Ele instituie şi garantează, poate mai mult decît orice altceva, ordinea Civilizaţiei, elaborînd şi rafinînd, de-a lungul secolelor, proceduri ale discuţiilor eficiente, care să acorde şanse egale fiecărui vorbitor în interesul tuturor participanţilor. Ele încep acum mai bine de două mii de ani, cu agora greacă şi forum-ul roman, dar se apropie de maturitate odată cu secolele XIII-XIV şi cu formarea Parlamentului englez. Pentru a asigura rolul deliberativ al acestuia, discuţiile din cadrul Camerei Comunelor au trebuit să fie îngrădite şi orientate de reguli de con-vorbire. Aşa au apărut primele rules of order. Ele se aseamănă, pe undeva, cu acele norme de co-mensalitate expuse, cam în aceeaşi vreme, de către Erasmus din Rotterdam în faimosul său manual De civilitate morum puerilium libellus, cu care începe, într-un fel, „procesul civilizării“ despre care vorbeşte Norbert Elias. Şi într-un caz şi în celălalt, ni se spune cum pîrdalnicele porniri ale „naturii“ fiecăruia dintre noi pot şi trebuie ţinute în frîiele „civilităţii“ pentru a asigura buna con-vieţuire a tuturor.
Născute în mediul parlamentar şi făcînd parte din istoria procedurilor parlamentare, aceste rules of order nu rămîn, însă, închise între pereţii acestei instituţii, ci vizează tot mai mult orice fel de adunare deliberativă, orice dezbatere mai mult sau mai puţin publică. Nu este, astfel, întîmplător faptul că faimoasele Robert’s Rules of Order care au devenit referinţa de bază în Statele Unite – şi apoi, în bună parte, a lumii „civilizate“ – îşi au originea în 1863, cînd generalul Henry Martyn Robert a fost ales să prezideze o reuniune bisericească. Deşi s-a achitat onorabil de sarcină, acesta a realizat că nu era pregătit pentru o astfel de misiune şi că totul s-ar fi desfăşurat mult mai bine dacă ar fi dispus de un set de reguli şi proceduri clare şi eficiente. Aşa că s-a apucat să le creeze, luînd drept model practicile parlamentare britanice. Acum, cele mai diverse reuniuni fac apel la „regulile lui Robert“, iar ultima ediţie se află şi online. Ca şi „manierele de masă“ prescrise de Erasmus, multe dintre acestea au intrat în patrimoniul bunului simţ comun (sau se presupune că au intrat...).
Dar despre ce este vorba? Pe scurt, acestea „oferă reguli comune şi proceduri pentru deliberare şi dezbatere de natură să asigure tuturor participanţilor aceeaşi poziţie şi acelaşi limbaj“. Ca şi regulile lui Erasmus despre cum să mănînci şi cum să bei, cum să stai pe scaun şi cum să-ţi controlezi la masă diversele porniri fiziologice, etc., regulile lui Robert încep prin a îngrădi pornirile de a vorbi orice, oricînd şi oricum. Mai întîi de toate, nimeni nu trebuie să intervină în dezbatere dacă nu este competent să ia cuvîntul în problema adusă în discuţie.
Apoi, dreptul de a vorbi (obtain the floor) se obţine doar de la preşedinte şi doar după ce predecesorul a terminat ce avea de spus; „a sta în picioare, aşteptînd să-ţi vină rîndul în timp ce vorbeşte altcineva este out of order. De asemenea, „nici un membru nu poate vorbi de două ori despre aceeaşi problemă decît după ce toţi cei care au ceva de spus au vorbit măcar o dată“. Elementar, nu? Mai departe: „comentariile trebuie să fie curtenitoare în limbaj şi ţinută – să nu facă referinţă la persoană sau să facă aluzie la nume sau motive“. Şi lista merge mai departe, punct cu punct: nu se discută nimic ce nu este în agendă („la subiect“); cum se deschide şi cum se închide – sau amînă – dezbaterea unei moţiuni; cum şi dacă se poate sparge o moţiune în două-trei probleme mai delimitate pentru a le face mai precise; cum se delegă o moţiune unui comitet care să ofere o recomandare spre dezbatere; cum se adresează o întrebare vorbitorului; cum „se pune pe masă“ o problemă şi cum şi cînd „se ridică de pe masă“ o problemă după ce a fost rezumată şi considerată încheiată, etc., etc. Şi, most importantly, BE COURTEOUS (am citat, n-am inventat!).
Nu mă interesează aici aspectele tehnice şi procedurale. Ele există, inevitabil, şi în Parlamentul României. Mă gîndesc doar la acele reguli elementare care fac parte din „comportamentul civilizat“ al omului obişnuit. Şi nu pot să nu mă întreb: oare cîte persoane publice ar mai avea dreptul la cuvînt şi cîte emisiuni de televiziune ar mai putea fi difuzate dacă am fi nevoiţi, într-o zi, să ne „civilizăm“ şi în acest domeniu?...